Arhitectură religioasă în Moldova în secolul al XVII-lea

În Moldova, arhitectura bisericească a avut o dezvoltare proprie, deosebită de cea din Ţara Românească. Ea are la bază elementul autoh­ton, adică arta meşteşugarilor locali, concretizată în vechile şi modes­tele bisericuţe de lemn, care au precedat pe cele de piatră şi zid. Peste acestea s-au adăugat influenţe străine, dintre care cea fundamentală pentru formarea stilului moldovenesc este cea bizan­tină, manifestată în planul predominant al bisericilor (treflat sau drept) şi în împărţirea lor, în sistemul de acoperire prin bolti şi în multe din elementele decorului exterior.

Se poate realiza o etapizare din punct de vedere stilistic a realizărilor arhitecturale din domeniul religios în Moldova astfel: [i]

Cele mai vechi biserici moldovene de zid, sunt din epoca întemeierii Moldovei (mijlocul secolului XIV) : Sf. Nicolae din Rădăuţi (probabil ctitorie a lui Bogdan Întemeietorul, din 1359) şi Sfânta Treime din Siret, probabil ctitoria lui Laţcu Vodă (restaurată).

 

Biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi

 Epoca lui Ştefan cel Mare (a doua jumătate a secolului XV şi în­ceputul secolului XVI) aduce, cu aproape un secol mai devreme decât în Ţara Românească, maturizarea şi închegarea unui stil de artă construc­tivă propriu şi original : stilul moldovenesc, care se distinge prin carac­tere specifice bisericilor moldoveneşti, ca de ex., sistemul moldove­nesc al supraînălţării bolţilor (turlelor) în interior prin suprapunerea arcelor încrucisate (în diagonală) şi prin bazele stelate de la exterior, sau bogatul decor exterior al faţadelor, obţinut prin utilizarea inteligentă a materialelor de construcţie : piatra (brută şi de talie), cărămida (simplă sau smălţuită) şi uneori ceramica.

Dezvoltarea artistică din epoca lui Ştefan se continuă în tot cursul secolului XVI, atingând apogeul sub Petru Rareş, când stilul moldove­nesc evoluează, realizându-se un nou tip de biserici la care se genera­lizează gropniţa de la Neamţ şi se adaugă tainiţa (ascunzătoarea sau camera tezaurului) de deasupra ei. Elementul nou şi caracteristic al bise­ricilor lui Petru Rares este pridvorul deschis, adăugat la faţada de vest, şi minunata pictură exterioară, care înlocuieşte decorul sculptural al fa­ţadelor.  Întâlnim biserici ca : Probota (1530), Humor (1530), Moldoviţa (1532), Sf. Dumitru din Suceava (1534, cu pridvor închis), Suceviţa (ctitoria Movileştilor 1582-1584) s.a.

Biserica Manastirii Probota – sectiune

De la sfarsitul secolului XVI, începe decadenţa   stilului moldovenesc în arhitectură, prin alterarea lui cu influenţe noi, venite mai întâi din Ţara Românească. Biserici zidite de aici înainte ca : Galata (ctitoria lui Petru Şchiopul, 1584), Aroneanu (1594 din Iaşi), Secu (1602), Barnovschi din Iaşi (1624), Adormirea din Itcani s.a. înlocuiesc zidul des­părţitor dintre gropniţă (pronaos) şi naos cu o triplă arcadă sprijinită pe doi stalpi, măresc numărul ferestrelor din naos şi altar, lărgesc prid­vorul în sensul lăţimii bisericii (ca la biserica lui Neagoe din Argeş) şi schimbă decorul moldovenesc al faţadelor  cu  motive  ornamentale mun­teneşti (brâul median, arcade oarbe, firide dreptunghiulare şi rotunde etc).

Biserica Galata, Iasi

După creaţiile mai putin importante din a doua jumătate a secolului XVI (ca Bistriţa şi Slatina lui Alexandru Lăpuşneanu, 1554 si 1561), arta arhitectonică a Moldovei îşi trăieşte ultima ei epocă de înflorire în sec. XVII, când creează monumente cu o puternică influenţă orientală, de origine caucaziană şi arabă, venită prin Rusia şi concretizată în superbul decor sculptural de piatră de la Dragomirna (ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca din 1609) şi mai ales de la Sf. Trei Ierarhi din Iaşi (ctitoria lui Vasile Lupu din 1639), Barnova din Iaşi (1626-1629), Cetăţuia (ctitoria lui Ioan Duca Vodă din 1672) s.a.

UNICATELE SECOLULUI AL XVII-LEA

Caracteristicile generale ale bisericilor din epoca lui Ştefan cel Mare se păstrează şi în secolul al XVII-lea. Cu toate acestea, trebuie observat că odată cu zidirea bisericii mânăstirii Galata (1583), forme ale bisericilor din Ţara Românească pătrund şi sunt asimilate în Moldova. Se alcătuieşte astfel o nouă sinteză care va fiinţa alături de mai vechile modele moldoveneşti.

Caracteristicile nou asimilate vor fi : dispariţia zidului dintre spaţiul premergător naosului (gropniţă sau pronaos) şi naos şi înlocuirea lui cu o arcatură care sprijină pe doi stâlpi liberi şi doi angajaţi în pereţii laterali ai bisericii ; apariţia unei turle peste pronaos ; iluminarea celor trei abside ale ale naosului prin câte trei goluri de ferestre etc.

Chiar dacă asimilate la Galata cu oarecare stângăcie, aceste caracteristici se vor regăsi – fie împreună, fie parte dintre ele – în construcţia unor biserici ale veacului al XVII-lea, care sunt în acelaşi timp semnificative pentru păstrarea unor elemente tradiţionale. În fapt, împrumuturile de la sud de Carpaţi nu vor schimba decât arareori caracterul « moldovenesc » al bisericilor în compoziţia cărora vor fi preluate.

În secolul XVII, bisericile încep să prezinte un puternic caracter propriu, având numeroase particularităţi şi fiind extrem de diferite unele de altele. Aceste particularităţi sunt grefate tot pe scheletul tradiţional obţinut prin căutări, cristalizări şi rafinări întâmplate în secolele anterioare. Ele demonstrează permeabilitatea Moldovei la influenţe variate şi lipsă de reticenţă în utilizarea de elemente noi, în general de import. Sunt unicate ce pornesc de la tradiţie, influenţele exterioare ajungând filtrat în alcătuirea lor. Exemple de biserici unicat din Moldova:

Biserica mânăstirii Dragomirna – 1609: planul bisericii pleacă de la formule structurale moldoveneşti având o boltă cu arce încrucişate şi piezişe care sunt de fapt nervuri. Faţada este împărţită în două şi prezintă o suprapunere la cornişă a unor arcaturi de factură lombardă, asemănătoare ogniţelor neînchise. 

Biserica 3 Ierarhi , Iaşi – 1639: preia elemente de sinteză de la Galata. Exteriorul este îmbrăcat într-un decor mărunt de inspiraţie orientală, ceea ce schimbă total percepţia asupra volumului. Prezintă de asemenea două turle, una deasupra naosului şi alta peste pronaos care sunt de aceleaşi dimensiuni şi de acoperiri similare.

    

Detalii de decoratie, Sf. Trei Ierarhi, Iasi

Biserica Golia, Iaşi – 1650: pune în aplicare formula clasică pridvor, pronaos, gropniţă, naos, altar pe plan trilobat cu abside săpate în grosimea zidului şi decorată în stil renascentist. Pronaosul şi naosul sunt identice ca dimensiuni şi procedee de boltire. Prezintă două turle rezemate pe trei registre de trompe de tipul ‘cocosnicelor’. Ansamblul are tentă renascentistă şi barocă cu coloane angajate clasice la ancadramentele ferestrelor.

ARHITECTURA ANSAMBLURILOR MÂNĂSTIREŞTI

Un capitol aparte din arhitectura Moldovei îl constituie mânăstirile.  Locuri de desfăşurare a vieţii monahale de tradiţie bizantină, ele au fost în acelaşi timp  gândite şi realizate ca puncte de apărare şi refugiu în vremuri de restrişte.  Ridicate în secolele XV-XVII, mânăstirile de la Neamţ, Putna, Bistriţa, Secu, Probota, Galata, Suceviţa, Moldoviţa, Slatina, Solca, Cetăţuia, Dragomirna îşi înalţă şi azi puternicele ziduri cu turnuri semeţe, ca de cetate.  La adăpostul lor, călugări caligrafi, întocmitori de cronici, miniaturişti, zugravi  de biserici şi pictori de icoane, mai târziu tipografi, au creat opere de valoare, expresie a  originalei  culturi  româneşti.

Făcând parte, alături de cetăţi – încă din perioada începuturilor statale, dar mai ales din vremea lui Ştefan cel Mare – din reţeaua de construcţii destinate apărării, mânăstirile moldoveneşti sunt ansambluri a căror organizare este strâns legată de potenţialul defensiv. Programul mânăstiresc este prezent pe tot parcursul sec. XIV-XVIII, cele mai reprezentative şi bine păstrate (unele restaurate în anii ’ 60-‘70 ai secolului XX) sunt însă mânăstirile ridicate în secolul al XVII-lea. Cu unele excepţii, în care amplasamentul este ales pe o înălţime mai greu accesibilă, mânăstirile moldoveneşti sunt aşezate pe un teren plat, astfel încât incinta de zid să poată să capete o formă rectangulară, funcţională din punct de vedere al apărării. În fapt, acest ansamblu a fost prevăzut cu dotările defensive ale unei cetăţi (turnuri de colţ sau de câmp ieşite în afara incintei, dotate cu elementele specifice apărării ; drumuri de strajă de-a lungul zidului ; ascunzători pentru bunuri, obiecte de preţ sau chiar persoane realizate în construcţiile componente ale ansamblului ; subsoluri duble ale caselor domneşti/egumeneşti ; ieşiri secrete spre exteriorul incintei ; fântâni aflate în cadrul ansamblului, pentru a putea rezista unor atacuri mai îndelungate etc.).

Într-o ţară în care turcii interziseseră construirea de cetăţi şi ordonaseră demolarea celor existente, în care tradiţia construcţiilor defensive (cetăţi) era încă vie şi care este adeseori supusă atacurilor tătărăşti de jaf, ansamblul mânăstiresc fortificat rămâne – alături de curtea boierească întărită – formula defensivă cea mai eficientă.

SISTEME DE BOLTIRE ÎN ARHITECTURA RELIGIOASĂ MOLDOVENEASCĂ A SECOLULUI XVII

Există trei tipuri de boltiri, toate plecând de la arcul în consolă. Au ca scop accentuarea înălţimii, verticalităţii în biserică, afectând atât imaginea interioară cât şi pe cea exterioară şi au fost elaborate şi consacrate în perioada cristalizării stilurilor[i]. Ele sunt:

  • bolta pe arce piezişe – naosul se prezintă în general pe un plan dreptunghiular, însă pentru amplasarea unei cupole, sau a unei turle este necesar un plan pătrat. Astfel se introduc pe direcţie transversală două arce în consolă foarte late, iar pe direcţie longitudinală două foarte înguste, care stau pe aceleaşi console, realizându-se astfel atât suportul pentru cupolă, cât şi forma pătrată necesară înscrierii acesteia. Deoarece deschiderea este de dimensiuni foarte mari se mai introduce un al doilea nivel de arce, rotit la 45 de grade, care micşorează deschiderea permiţând o elansare mai bună a verticalităţii. Aceste arce sunt late în zona de cheie şi se îngustează treptat înspre zona de descărcare. Deasupra acestora se plasează fie tamburul turlei, fie direct cupola.
  • bolta pe arce încrucişate – în esenţă foarte asemănătoare cu bolta pe arce piezişe cu excepţia intercalării unei alte perechi de arce piezişe pe direcţie normală. Astfel se obţine o intersecţie în 8 colţuri.
  • bolta pe arce etajate – caracteristica de bază a acestui tip de boltă se află la primul nivel de arce în consolă. Este folosită când deschiderea arcelor tranversale este foarte mare, iar rezultanta forţelor de descărcare generate de arcele piezişe şi turlă este foarte mare. Astfel se utilizează o retragere în trepte a arcelor transversale, asigurând astfel o mai bună stabilitate.

[i] Conform Gheorghe Balş în Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1933

[ii] Anca Brătuleanu, Nicolae Lascu, Note de curs, UAUIM, pp. 23-24

 

Lasă un răspuns