Arhitectura şi dansul – o relaţie bazată pe spaţiu şi ritm

Dansul şi arhitectura sunt două discipline creative între care se stabileşte o legătură aparte. Ambele definesc şi utilizează spaţiul ca mediu principal şi suport pentru o formă de interpretare creativă. Astfel, dansul este perceput ca mişcarea corpului uman în spaţiu şi timp. Arhitectura, alături de caracteristicile sale spaţiale, este percepută de corpul uman în mişcare şi timp. Principala conexiune între aceste două forme de artă constă în considerarea spaţiului ca fiind creat de corpul uman şi pentru corpul uman.

Aşadar, ambele se bazează pe un element comun, materialul principal fiind reprezentat de cele două elemente, spaţiul şi corpul, acestea fiind ceea ce ii leagă pe arhitecţi şi dansatori sau coregrafi. Ei se află într-o permanentă căutare de noi materiale pentru arta lor, drumurile lor ajungând adeseori în puncte comune, până la întâlnirea concretă, care apare sub forma scenografiei. Acesta este momentul în care forma spaţiului fizic („decorul”) trebuie adaptată şi configurată pentru a susţine povestea mişcării dansatorilor, ajungând să creeze un spectacol complet, unitar şi coerent în care se regăsesc toate elementele componente şi care împreună contribuie la exprimarea ideii centrale.

În acelaşi timp, pentru ca o reprezentaţie coregrafică să fie una de calitate, este necesar ca artiştii să lege în primul rând o legătură cu spaţiul în care actul artistic se va desfăşura; aceştia trebuie să fie constienţi de valenţele cadrului şi de calităţile acestuia, pentru ca mişcarea lor să fie în acord cu spaţiul în care se desfăşoară, să constuiască un întreg, să ajungă  în armonie cu acesta şi să acţioneze ca un raspuns la scenografia propusă.

Se poate afirma cu certitudine că dansul şi arhitectura au o rădăcină comună. Ele se nasc din împletirea spaţiului cu forma. Dacă în formele lor primare şi traditionale acest aspect devine mai greu de observat, în arhitectura contemporană care abundă astăzi în dinamism şi ritm şi în dansul contemporan, care a devenit aparent haotic şi arbitrar, această trăsătură este evidenta şi se află la îndemâna oricărui privitor. De asemenea, arhitectura şi dansul utilizează acelasi limbaj de forme şi materiale, ambele folosesc texturi, culori şi ritm aplicate pe un suport solid (clădirea sau corpul) pentru a exprima o idee, o stare, un concept clar conturat şi pentru a îşi defini arta.

Deşi dansul contemporan nu se mai desfăşoară astăzi doar în săli de spectacol recunoscute ca atare, în teatre sau opere, ci mai degrabă în spaţii neconvenţionale precum muzee, case sau spaţii publice, aceasta nu înseamnă că şi-a pierdut legătura cu spaţiul, ci dimpotrivă. De fiecare dată, spectacolul este pus într-un context, care este diferit de la o reprezentaţie la alta, deci spaţiul a devenit chiar şi mai important decât până acum, prin faptul că este mereu altul şi poate genera noi şi noi forme de manifestare.

Dansul s-a eliberat de codurile estetice clasice şi rigide şi a devenit o formă de exprimare democratică şi prin aceasta se apropie de arta şi arhitectura contemporană, care nu mai este îngrădită de limite, ci se exprimă liber, oferind posibilitatea artistului de a-şi dezvălui personalitatea şi conceptiile artistice. De aceea, astăzi se nasc din ce în ce mai multe relaţii şi colaborări ntre artişti în diferite domenii (arhitectură, coregrafie, muzică, arte plastice), pentru crearea unor opere complexe şi complete, care nu se mai încadrează într-o categorie artistică anume, ci sunt manifestări artistice ce îmbină mai multe forme de artă, care exprimă în primul rând spiritul epocii.

 

Autor: Iris Christu

Sursele imaginilor:

1. http://www.archipanic.com/dance-construction/

2. https://www.inexhibit.com/wp-content/uploads/2015/11/Tesseracts-Dance-Architecture-Chicago-Holl-Lang-03.jpg

3. http://rosemarybutcher.com/

 

Lasă un răspuns