Conacele de altădată

Conacul  Familiei Oteteleșeanu din Grădinari

La marginea comunei Grădinari din Județul Giurgiu se află o proprietate  invadată de   vegetație înaltă, lăsată să crească la voia întâmplării. Iarna se poate zări de la șosea, printre copacii înalți, clădirea aflată în paragină. Este una dintre casele  de la țară, unde își petreceau vacanțele, la începutul secolului XX, descendenții, mai puțini celebri, ai familiei Oteteleșanu. Vara, proprietatea erau animată  de musafiri din protipendada bucureșteană. Salonul era deschis prânzurilor și seratelor prietenilor din oraș, iar  parcul aranjat pentru  promenadă si delectare. De atunci au trecut mulți ani și multe evenimente peste conac, ultimii adapostiți aici după revoluție au fost copiii cu nevoi speciale. Conacul  a fost retrocedat moștenitorilor și vândut unui propietar italian care a inițiat un proiect de restaurare în 2007, dar care nu a fost pus în practică. 



Descendența familiei Oteteleșeanu

Familia Oteteleșeanu are rădăcini adânci și o genealogie îndelungată încă din vremea lui Mihai Viteazul. În scrierile epocii apare cu numele de Otetelișanu iar în cele mai recente, Oteteleșeanu.

”Minți luminate, mari patrioți și iubitori de cultură națională, boierii Otetelișeni au influențat, aproape fără excepție, istoria acestor locuri, încă de la Radu Otetelişanu, mare postelnic în sfatul domnesc al lui Mihai Viteazul, și până la vestitul Iordache Otetelișanu, învățat, iubitor de artă și filantrop, sau Iancu Otetelișanu, director al Teatrului Național, primul care a încurajat și sprijinit formarea unui repertoriu în limba română. Otetelişenii sunt o ramură desprinsă din neamul Buzeştilor. Vistieri, postelnici, conducători sau politicieni, boierii Otetelișeni sunt figuri importante nu numai în istoria Olteniei și în cea națională, dar au avut de jucat roluri semnificative în momente sensibile ale istoriei regionale.”[1]

”Cine are în față arborii genealogici ai celor două familii” – spune cu respect și admirație Tudor Octavian – ”este șocat. Oriunde ți-ai îndrepta privirea, dai de nume de manual: Grigore Ureche, Iancu Jianu, Petrache Poenaru, Nicolae Bălcescu, Năsturel Herescu, Argetoianu.”

Ioan Oteteleşanu era fiul slugerului (dregătorului) Constantin Oteteleşanu, unul dintre  ctitorii Mănăstirii Logreşti din județul Gorj. A fost director al Salinelor în perioada 1838-1841, adunând o importantă avere. Între 1851-1853 a fost Ministru al Controlului în timpul domniei lui Barbu Ştirbei. In 1865-1866 ”Conu Iancu Oteteleșeanu” a fost ministru de finanțe pe timpul domniei lui Cuza, în guvernul Nicolae Kretzulescu. Pe la 1860, Iancu se îndragostește de Elena Filipescu. Ea era fiica marelui logofăt și vistiernic Iancu Filipescu pe care  o cunoștea de când era copilă. Așa cum istorisește Gh. Crutzescu, soția lui Oteteleșanu, Safta, își  dă seama și, cu toate că îl iubea, se hotărăște  să divorțeze, “ca sa nu-i strice fericirea”. Însa cele doua, Safta și Elena, ajung să se cunoască și chiar are loc un ”soi de împăcare” în fața Icoanei Maicei Precista, la Sărindar. Astfel, cele doua femei trăiesc împărțindu-și dragostea pentru același bărbat. Safta, care nu a avut tăria să se despartă cu totul, continuă să stea în preajma lui, în apropiere, îl vizita zilnic, avea grijă de casă și îl ingrijea  atunci cand era bolnav. [2] A fost un ”scandal” extrem de mediatizat și discutat în societatea bucureșteană a acelor vremuri. Cât îl privește pe Oteteleșanu, acesta era pasionat de  jocul de cărți dar și de colecționarea de mărci poștale, fiind unul dintre primii filateliști români. Prin donația importantă făcută Academiei Române, el se înscrie și în rândul marilor filantropi ai României.

La moartea sa, în 1876, lui  Iancu Oteteleșanu i s-au făcut funeralii “de suveran” și întreaga aristocrație a Bucureștilor a fost în doliu. Prima sa soție, Safta, care il iubea într-atat încât nu putea trăi departe de el, se spune ca ar fi murit în aceeași zi.  În 1888 moare și Elena Oteteleșanu, marea mecenată a Bucureștilor. Ca ultim gest,  lasă  o mare sumă de bani violonistului Ludovic Wiest, cel care a încântat ani de zile auditoriul prezent la seratele a căror amfitrioană era.

”Două saloane bucureștene țineau recordul: acela al doamnei Oteteleșeanu …. și acela al principesei Irina Grigore Șuțu… Salonul Doamnei Oteteleșeanu era cel dintâi fiindcă o intimitate mai mare îl leagă de lumea elitei bucureștene. Și, prin elită, nu se înțelegea numai oameni de sânge, ci tot ceea ce avea un nume sau o situație în politică, în magistratură, în barou, în armată, în diplomație, în finanțe, în literatură  etc. Salonul Oteteleșeanu te consacra. Spre a fi cineva în lumea de sus trebuia să treci prin acest salon și sub autoritatea acestui matronagiu. Aici se lansau fetele în lume, aici se lansau tinerii, aici se înnodau intrigile sentimentale, aici se puneau la cale căsătorii, aici se hotărau și mai multe combinații politice. Acest salon era deschis întregului București din societate.[3]

Direct legați de istoria casei, care face obiectul articolului, sunt descendenții celebrei familii  care trăiesc la începutul secolului XX,  din care enumăr pe cunoascuta Ottilia Michail căsătorită cu Șerban Oteteleșeanu, renumita pictoriță a casei regale, protejata reginei Elisabeta (Carmen Sylva) și a lui Nicolae Grigorescu și bunica pictoriței Maria (Măriuca) Oteteleșeanu[4].

Familia  Oteteleşanu a deținut mai multe proprietăți în București, recunoscute în documente oficiale încă de la mijlocul secolului al XIX-lea.  Unele au căpătat renumele  de a fi locul de întâlnire al protipendadei Bucureștiului:  o casă unde astazi este Teatrul de Revista “Constantin Tanase”; Terasa (și grădinile) Oteteleșeanu pe locul carora s-a ridicat primul zgârie-nori din București – Palatul Telefoanelor.

Am enumerat câteva dintre cele mai importante proprietăți mult mai cunoscute decât aceea asupra căreia m-am oprit, o reședință de vară la țară, din comuna Grădinari, județul Giurgiu care de asemeni a aparținut familiei Oteteleșeanu. Mai modestă prin comparație cu celelalte, avea totuși strălucirea conacelor boieriești ale vremii, cu o terasă generoasă și elegantă în partea de nord, un salon pentru recepții în zona centrală a parterului, un parc mare și îngrijit.

Casa construită la început de secol XX reflectă alinierea arhitecturii româneși la un nou stil împrumutat din spațiul francez. Unirea Tarii Romănești cu Moldova în anul 1859 și câștigarea independenței țării au creat condiții favorabile unei dezvoltări rapide a capitalismului, sporind totodată și ritmul activității construcților. În mai toate orașele țării se ridică acum, alături de numeroase locuințe destinate reprezentanților burgheziei, clădirile noilor instituții: bănci, ministere, cazărmi, palate de justiție. Paralel cu importul de capital străin și ca o reflectare a orientării cosmopolite a claselor dominante, au fost preferate pentru soluționarea plasticii arhitecturale a noilor clădiri formele caracteristice eclectismului care domina în arhitectura Europei acelui timp si, în special, cele caracteristice academismului de școala franceză. De altfel, cei mai mulți dintre arhitecții la modă erau francezi sau români educați în școli franceze.

Descrierea conacului

Conacul Oteteleșeanu este construită în stil eclectic  cu elemente predominant neoclasice. Stilul eclectic apare în cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, în Franta. Dacă primii treizeci de ani ai secolului al XIX-lea se situează în continuitatea arhitecturii neoclasice, inventată de iluminism, perioada 1830-1900 a elaborat un nou sistem artistic care va fi dus până la ultima consecință. Ideea conform căreia această epoca era incapabilă să-și creeze propriul stil în arhitectura, contrar tuturor epocilor trecute, s-a impus cu atâta insistență, încât a durat în timp dincolo de deznodământul crizei, adică de momentul apariției unei noi modernități fondată pe repudierea referințelor istoriste (momentul Art Nouveau).[5]

 Conacul Oteteleșanu de la Gradinari, Giurgiu, reprezentând reședința de la țară a familiei, este conceput în cadrul unor forme bine precizate de arhitectură eclectică cu influențe din Renașterea franceză. Înconjurată de un parc de aproximativ două hectare, cândva bine îngrijit, clădirea are o suprafață construită de 480 mp și o suprafață desfășurată de 1220 mp. Casa are subsol, parter, etaj și mansardă. Fațadele sunt bine proporționate si de un deosebit efect plastic, cu ramele ferestrelor detașându-se pe un parament executat din cărămidă aparentă. Același stil se regăsește și la interior. Holul central este liber pe toate nivelele, având deasupra un luminator. Accesul în clădire se realizează pe fațadele nord și sud prin intermediul unor terase și scări impunătoare și mai există un al treilea acces de serviciu, de unde se poate ajunge și la subsol. Atât la exterior cat si la interior exista o simetrie a fațadelor, respectiv a compartimentării interioare. Este o clădire bine echilibrată ca volum.  Pe domeniu mai exista și câteva construcții anexe, dar sunt dintr-o perioada recentă, precum și o fântână arteziană despre care nu se știe exact de când datează. Nu știm cum arăta parcul, dar având în vedere că pentru amenajarea parcului unei alte reședinte a familiei, cea de la Măgurele, a fost consultat un arhitect peisagist, se presupune că și aici grădinii i s-a acordat o atenție deosebită.  

Fațada de sud prezintă o secționare pe verticală de cîțiva centimetri de sub arhitravă pînă la nivelul solului. Tocăria ferestrelor și ușilor este putrezită. Acoperișul este întreg, ceea ce a dus la o păstrare relativ mai bună a interiorului, nefiind expus direct intemperiilor.  Scara interioară cu balustradă din fier este în stare relativ bună, pe alocuri lipsesc elementele de decor metalic.  

Astăzi vedem un monument paraginit, devastat, umilit de timp și de nepăsarea oamenilor.



Bibliografie: 


[1] http://conacul.ro/istoric/familia-otetelisanu-istoric/stralucita-legenda-a-boierilor-oteteliseni

[2] Constantin Bacalbașa, Bucureștiul de altădată, Vol.1 ! Editura Eminescu, 1987, 84.

[3] Idem, Bucureștiul …, p. 85, 199.

[4] www.oteteleșeanu.ro

[5] Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în România, Vol. II, Editura Academiei, București, 1965, pp.422-425

Lasă un răspuns