Mașina Timpului

CONSERVAREA PATRIMONIULUI – Muzeul de Artă Veche Apuseană „ing. Dumitru Furnică-Minovici”

Neagoe Maria ( Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”)

Când te gândești la mașina timpului, probabil că îți imaginezi un fel de invenție stranie, cu ceasuri ticăitoare și rotițe scrâșnitoare, întorcându-se neîncetat încoace sau încolo, schimbând sensul secundelor trecătoare. Dar eu chiar am văzut o mașina a timpului și nu arată deloc așa. Mașina mea este doar o casă, plină de mici fragmente de istorie.

Imagini pentru muzeul de artă veche apuseană ing dumitru minovici

Încă de dinainte de a păși în fosta reședință a prestigioasei familii Furnică-Minovici, am fost întâmpinată de peisajul unei clădiri impunătoare, ieșind în evidență prin stilul architectural gotic, intimidant, dar elegant, arătând ca și cum a fost atinsă de agitația vieții contemporane. Dar nu i-am simțit cu adevărat magia până în momentul în care am simțit greutatea inelului de metal negru și felul în care acesta reverbera când l-am lovit de ușa întunecată, de lemn. Tot muzeul părea că se zguduie odată cu mișcările mâinii mele, și, când am intrat, a fost ca și cum am pătruns într-o bulă atemporală. Holul inițial are pereții captușiți cu capete de cerbi, iar la intrarea în salonul propriu-zis este apărat de doi lei de marmură, cu ochi bântuitori și sceptici.

 

Fiind o casa-muzeu, felul în care aceste antichități sunt expuse este aproape strategic, simplu și practic, ceea ce m-a făcut să mă simt puțin ca un intrus în casa unui străin.

Însă am fost curând acaparată de superbele comori adunate de familia Minovici. În fond, toată colecția a izvorât din dorința acestora de a o pune în evidența. Casele-muzeu au apărut, ca și concept, în trecut, dintr-un rar simț al generozității, când unii colecționari mai bogați le permiteau oamenilor de rând să le viziteze casele și să privească luxul și minunile pe care ei înșiși nu și le permiteau. Și, în ciuda privirilor piezișe pe care mi le aruncau gardienii împietriți, superba bibliotecă, populată de cărți datând până în secolul al XII-lea, mi-a trezit un dor pentru o viață pe care nu o cunoscusem vreodată, și dintr-odata mă simțeam din nou în largul meu. Mă plimbam printre vechi manuscripte și busturi contemplative, tablouri ambigue și o fântână acoperită de nuferi. Totul era atât de liniștit, încât fiecare exponat părea să te absoarbă cu totul, în poveștile lui misterioase.

Aproape uitasem cu totul de realitatea lumii în care mă aflam cu adevarat, când am reușit, în sfârșit, să îmi desprind ochii de detaliile unor minunate modele de corăbii columbiene. M-am întors și m-am trezit învăluită de raze colorate, albastre, mov, rosii, verzi. Mă îndreptam spre ele, pășind cât de gingaș puteam, ca și cum o simplă suflare ar fi putut să le stingă. Lumina soarelui trecea direct prin vitraliile muzeului, podoabele colecției, cele mai vechi din ele fiind create în secolul XII. Erau ca niște piese de puzzle, împreună creând o fereastra către o lume pierdută.             

De când am intrat prima oară în muzeu, am remarcat absența mirosului de „vechi”, pe care îl cunoaștem toți foarte bine, fie din casa bunicilor, fie dintr-o bibliotecă cu cărți prăfuite, sau dintr-un pod de mult abandonat, plin cu obiecte familiale nefolosite și uitate.

Doar după ce am sfârșit turul muzeului, am realizat că faptul că acesta lipsea se datora curățeniei și îngrijirii minuțioase a exponatelor, așa cum li se cuvine, la vechimea si fragilitatea lor.

Muzeul de artă apuseană Minovici reprezintă, pentru mine, mândria patrimoniului național, și, fiecare minut petrecut înăuntru îți imprimă toată iubirea și responsabilitatea depuse în favoarea dezvoltării acestuia.

Vizitatorii care au trecut pe acolo au umplut peste 10 carți de onoare cu impresii, multumiri și sentimente.

Tu ce vei scrie? …

 

Lasă un răspuns