GOTHIC: trăirea neo-gotică vs. modelul iluminist, expoziție la Muzeul Brukenthal

Deși a avut o largă răspândire în domenii precum literatură, film, sociologie sau psihologie, Gothic-ul ca experiență autentică a fost puțin ilustrat în expoziții. Muzeul Național Brukenthal aduce prima expoziție cu profil permanent, care explorează rădăcinile fenomenului în artele vizuale de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și pe parcursul secolului al XIX-lea, evidențiind contextul istoric și sursele literare ale reacției neo-gotice la Iluminism. Conceptul expoziției, pus în practică la subsolul Muzeului Brukenthal pentru a susține atmosfera, vine în întâmpinarea preferințelor publicului pentru poveștile gotice, într-o abordare educativă și rațională, bazată pe tiparele estetice oferite de obiectele de artă din muzeu, ilustrând o imagine vie a perioadei caracterizată de neliniște culturală și invenții artistice îndrăznețe.1

Revenind la obiectele de artă care se află în muzeu și care au pus bazele conceptului expoziției, trebuie menționate mai întâi colecțiile baronului Samuel von Brukenthal și momentul formării acestora, în intervalul de timp dintre anii 1759-1774, care surprinde lansarea primului roman gotic Castelul din Otranto, din anul 1764. De asemenea, amenajarea galeriei cu pictură europeană a palatului este posibil să se fi deșfășurat între anii 1787-1789, fiind inaugurată pentru vizitare în anul 1790, an care marchează de altfel o răspândire rapidă a romanului gotic în Europa, atât în Anglia, cât și pe continent, în special în mediile culturale franceze și germane. Cu toate că nu există dovezi clare care să susțină un interes anume pentru curentul neo-gotic manifestat fie în preocupările baronului Brukenthal sau în cele ale curatorilor colecției sale de pictură, există câteva lucrări care corespund mișcării artistice îndrăznețe de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, conform organizatorilor expoziției. 

Școala lui Cranach cel Bătrân (1472-1553) – Pereche nepotrivită

Promovând eliberarea de ignoranță și superstiție, Iluminismul a înlăturat religia sub aspectul instrumentar al explicațiilor referitoare la univers, societate și fenomene supranaturale, lansând astfel multe lucruri neexplicate. Cei care ridicau întrebări sau se simțeau constrânși în explicarea acestora au descoperit un nou gen literar, ficțiunea neo-gotică, căreia Romantismul i-a asigurat resursele necesare, susținând natura unică a fiecărui individ, statutul privilegiat al imaginarului și plăsmuirii, întoarcerea la primitivismul natural și dorința de evadare din distrugerea spirituală a vieții urbane, potrivit informațiilor oferite în cadrul expoziției. Medievalismul se transformă astfel într-o importantă sursă de inspirație sub acest aspect. Termenul Gotica devine specific emoțiilor extreme și temelor foarte întunecate, implicând frica intensă și căutarea atmosferei tensionate, ceea ce se va transforma într-un nou curent cultural: Neo-goticul. Gothic Revival, Goticul victorian sau Neo-goticul, curent ce își are începutul în a patra decadă a secolului al XVIII-lea, a fost susținut de medievalismul cu sorginte în preocuparea pentru conservarea vestigiilor și curiozităților.2 Alăturarea celor două curente, neo-gotic și romantism clasic, a dat naștere genului romanului gotic, și împlicit creerea unor noi tipologii de personaje și a unor teme predilecte, având o influență semnificativă în Marea Britanie, în Europa, dar și în Australia și cele două Americi.

Printre noile tipologii de personaje care aparțin romanului gotic se numără: vampirul, cercetătorul nebun, raufăcătorul gotic, eroul byronian, dar și stereotipuri ale conștientului (vrăjitoare și diavoli).

Vampirii sunt cei care desființează dualitățile susținute de realitatea socială: uman/ animal, repulsiv/ atractiv, monstruos/ divin și involuat/ evoluat. După ce John William Polidori scrie Vampirul în 1819, contele Dracula este creat de Bram Stoker în 1897. În Dracula, Bram Stoker folosește tehnica narativă a jurnalului pentru a da o notă realistă poveștii și folosește imagistica gotică în scopul potențării groazei. De asemenea, cartea lui Stoker consacră definitiv Transilvania ca locus classicus al Goticului.3

În lumea gotică un castel poate ascunde un laborator secret, în care un cercetător nebun face experimente dintre cele mai înfricoșătoare cu ajutorul științei scăpate de sub control. Profilul alchimistului este o sursă importantă de inspirație în realizarea personajelor ce întruchipează inventatorii unor creaturi înspăimântătoare. După cum faimosul alchimist Paracelus (1493-1541) susținea că este capabil să creeze un homunculus, un om artificial, Victor Frankenstein crează o monstruoasă ființă umană, iar doctorul Jekyll din propria umbră îl aduce la ființă pe domnul Hyde în nuvela Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde (1886) de Robert Louis Stevenson.4

F. Goritz – Paracelus (1935?)

În secolul al XVIII-lea, societatea britanică s-a confruntat cu mai multe crize morale manifestate printr-o epidemie de alcoolism cauzată de consumul mare de gin în rândul claselor muncitoare și o criză financiară prilejuită de creșterea interesului pentru jocurile de noroc și speculațiile financiare. Setea de capital, plăcerile frivole și pierderea conduitei morale au condus la dezordine etică, întruchipată în literatură de răufăcătorul gotic. Scriitoarea Ann Radcliffe a fost cea care a introdus figura răufăcătorului gotic odată cu romanul Misterele din Udolpho5.

Personaj idealizat și, totodată negativ, eroul byronian este întruchipat în viață și literatură de lordul Byron, constituind modelul pentru Ruthven în Vampirul lui Polidori, Frollo din Cocoșatul de la Notre Dame de V. Hugo, Heathcliff din La răscruce de vânturi de E. Bronte, Rochester din Jane Eyre de C. Bronte și Steerforth din romanul lui C. Dickens, David Copperfield. Eroul byronian se caracterizează pe de o parte prin aroganță și trecut întunecat, iar pe de altă parte prin rafinament, mister, magnetism, dovedindu-se a fi un exilat, paria sau fugar ce manifestă un comportament auto-distructiv. 6

În secolele XVIII și XIX, literatura începe să se joace cu fricile superstițioase ale cititorului și stereotipurile subconștientului acestuia, precum vrăjitoarele și diavolii. În ficțiunea gotică, vrăjitoarea este descrisă ca o bătrână cu aspect de cotoroanță sau ca o seducătoare tânără, femeie de moravuri ușoare, de cele mai multe ori întrunind cele două aspecte. Descrierea vrăjitoarelor și a vrăjitoriei este obișnuită în povestirile gotice precum Young Goodman Brown (1835) de Nathaniel Hawthorne (1804-1864), conturată pe fundalul rigidității puritane. 7

Temele predilecte ale curentului sunt moartea și descompunerea, Vanitas vanitatum, umbrele trecutului și interesul pentru ruine.

Atmosfera și tematica romanelor gotice au exercitat o fascinație nemaiîntâlnită în Epoca Victoriană, facilitată de obsesia pentru ritualurile de jelire, memento-uri și mortalitate în general. În literatura gotică, cimitirele apar adesea descrise ca locuri înfricoșătoare, bântuite de fantome. De asemenea, sunt evocate catacombele ca locuri care fac legătura între viață și moarte, în care cei vii pot coborî pentru a rezona cu prezențele celor morți.8

Temele de tipul vanitas, prezente în arta funerară medievală, devin în secolul al XV-lea extrem de morbide și explicite, reflectând o obsesie în creștere pentru moarte și descompunere. În Renaștere, aceste motive devin indirecte, fiind folosite mai multe în naturile statice.9 Picturile realizate în stilul vanitas au scopul de a aminti faptul că viața este trecătoare, plăcerea este inutilă, iar singurul lucru cert este moartea.

Johannes Cordua (1645-1702) – Vanitas vanitatum

Asemenea unor umbre ale trecutului, istoria aduce cu sine superstiții despre proprietari tiranici care pot fi identificați în galeriile de portrete din castelele nobile, în așa-numitul „coridor al puterii”.10 Retorica dramatică descrie casele părăsite, bântuite, cu camere reci, lipsite de confort, dominate încă de prezențele spirituale ale acestora.

Interesul pentru ruine constituie una dintre temele importante ale romanelor gotice. Sub forma unor imagini emblematice folosite pentru a ilustra pericolele care planează asupra umanității, ruinele reiau simbolistica vechilor picturi baroce din categoria tematică vanitas, reamintind faptul că totul are un sfârșit. Tema castelului bântuit, căzut în ruină, este decorul perfect pentru a reda atmosfera amenințătoare din romanele gotice.11   


2Din textele explicative ale expoziției „GOTHIC: trăirea neo-gotică vs. modelul iluminist”

3Ibidem

4Ibidem

5Ibidem

6Ibidem

7Ibidem

8Ibidem

9Ibidem

10Ibidem

11Ibidem

Lasă un răspuns