Feminitatea. Stări de agregare

Interviu cu Clara Durán

Lumea interioară din creațiile Clarei Durán pare să curgă. Pulsează de emoție. Versatilă, se strecoară prin mediile pe care le explorează și le întrepătrunde: fotografie vibrantă, în transparențe camaïeu. Tipărită pe pânză, cu accente de acuarelă. Uneori, învăluită în vers asimetric și performance. Clara explorează corpul feminin în ceea ce are el mai imediat, mai neașteptat. Câteva mișcări ferme, surprinse cu diafragma potrivită, pot da naștere unei poezii aproape lichide. Aproape gazoase. Liniile corpului – explorate cu îndrăzneală, senzualitate și taină – își scot la iveală posibilitățile plastice și expresive. Se rotunjesc. Se răsucesc. Apoi se frâng într-un zgomot vizual sfârșind într-o tăcere densă, texturată: tăcerea materialităților încrucișate. Și propria tăcere. Lumea interioară din creațiile Clarei Durán e una a eului feminin într-o neîncetată căutare, într-o continuă descoperire pe drumul spre sine. Din starea de ivire curge ascendent, apoi se evaporă. Lent. Până la liniște.

Artistă spaniolă cu o abordare interdisciplinară și transculturală, formată la Madrid, Londra și Chicago, Clara Durán locuiește de doi ani în București, unde face parte din echipa Muzeului Național de Artă Contemporană (MNAC), desfășurând, totodată, proiecte artistice proprii. Expoziția Hacia el Mar explorează posibilitățile expresive și conceptuale ale apei și este prima pe care Clara o prezintă în România, aducând în spațiul artistic bucureștean o abordare multisenzorială inedită și foarte conturată, dezvăluind un profil artistic închegat chiar dacă versatil, matur în pofida vârstei tinere. Expoziția – deschisă până pe 3 noiembrie la Instituto Cervantes – a fost un bun prilej pentru a discuta cu Clara despre traiectoria ei artistică, despre sursele de inspirație, despre feminitate și multimedialitate, ca și despre cum înțelege să își așeze creațiile în contextul contemporan. O discuție liberă, aproape curgătoare…

„Construiam lumea mea înăuntrul apei…”

Clara, cum ai ajuns la tema apei?

Mereu m-am simțit foarte conectată cu apa, mai ales că familia din partea tatălui provine din Málaga, partea cea mai sudică a Spaniei, unde mergeam în fiecare an – vara, de Crăciun și de Paște – chiar la mare! O întâmplare un pic haioasă mă leagă de acel loc: atunci când eram mică eram foarte… necuminte, iar profesorul de înot s-a supărat pe mine și m-a aruncat în piscina mare. Eu nu știam să înot, nimeni nu a venit să mă ajute și a trebuit să ies eu singură. A fost cam traumatizant și din această cauză nu am învățat să înot bine până la vârsta de cincisprezece ani. Ceea ce e destul de amuzant e că nu puteam înota pe la suprafață, dar nu aveam nicio problemă să înot pe sub apă – eu așa mă jucam în fiecare vară! Construiam lumea mea înăuntrul apei.

Apoi, la facultate[1], am avut un workshop legat de apă și așa am descoperit platforma waterbodies.org. Acolo sunt foarte multe proiecte artistice legate de apă și fiecare țară are un Water Keeper. Unul dintre ei a venit la atelier și ne-a dezvăluit lucruri legate de puterea apei, de posibilitățile pe care le oferă. Am lucrat în grup la un proiect despre memorie folosind un bol de formă pătrată și diferite acuarele, care odată picurate în apa din bol rămâneau în forme suspendate. Așa am început să am un interes mai direct față de tema apei, apoi m-am lăsat inspirată și de alți artiști care au explorat-o. Asta se întâmpla acum cinci ani, în 2012, la Madrid.

Înțeleg că acesta a fost începutul. Ce a urmat? Cum ai transpus această  sursă de inspirație în propria creație?

Imediat după workshop-ul de la facultate am început să citesc Apa și visele, de Gaston Bachelard[2]. Am tot revenit asupra cărții, iar și iar – e o proză poetică, e incredibilă! În același timp, Bachelard este foarte riguros și precis. Împreună cu el am intrat și într-o anumită reverie și am explorat tema introspectiv. Apoi, la scurtă vreme, am început să studiez sociologia la facultate și am aflat de conceptul de „liquid modernity” al lui Zygmunt Bauman[3]. Descoperirea m-a făcut să îmi doresc ca opera mea să fie așezată într-un context, să nu fie doar reverie. Să fie mai ancorată în realitate. Vorbeam despre lucruri mai poetice, mai interioare și în același timp mă refeream și la societatea contemporană. Cumva un tandem între interior și exterior, între micro și macro.

După facultate am plecat la Londra, la un master de arte vizuale – Fine Art Digital[4]. Ideea acolo era să devenim conștienți de faptul că trăim într-o eră digitală, ceea ce nu înseamnă neapărat că trebuie să lucrăm exclusiv digital. De exemplu, eu lucrez mai mult în mediul fizic, analogic – chiar și cu fotografia. La începutul masterului eram axată pe conceptul de modernitate lichidă, mă refeream mai ales la societatea rapidă în care trăim, pentru ca spre finalul masterului să ajung la ciclul apei. Tot la Londra am început să fac și yoga. Londra e un oraș complet nebun și rapid, unde lumea pare să nu aibă conștiință de sine: oamenii merg foarte rapid, mereu au un telefon în mână, pare că nu se opresc niciodată să se gândească. În contextul acesta, yoga m-a ajutat să îmi dau seama că nu mai avem timp pentru liniște. Să nu faci nimic nu înseamnă neapărat că nu faci nimic – de fapt, în acele momente descoperi mult mai multe lucruri. Viteza din jur ne oferă numai momente false, în care simțim că suntem împreună, dar de fapt nu suntem. Yoga m-a ajutat din acest punct de vedere și în teza mea. De acolo am virat puțin, am început să îl cercetez și pe John Cage, cu Silence: Lectures and Writings[5].

 „…am simțit gravitația, am simțit rădăcinile, pământul…”

Ideea pe care am propus-o în teza mea de master este că noi suntem apă în mai multe stări și că putem să ne evaporăm. Am înțeles ce înseamnă vapori, ce înseamnă să fii gaz. Partea solidă nu o înțelegeam încă foarte bine în primul an din master – vedeam că erau formele solide din societățile premoderne… dar cam atât. Apoi, în timpul unei ședințe de yoga – asta e, experiența este experiență! – am simțit gravitația, am simțit rădăcinile, pământul… M-am simțit ancorată. Așa am ajuns să înțeleg soliditatea. Deci relațiile noastre sunt solide, modernitatea în care trăim este lichidă, apoi am încercat să înțeleg cum putem să ne evaporăm și să ne reîntoarcem la solid.

Ciclul conceptual al apei (schiță realizată de Clara Durán)

Și cum ne evaporăm?

Prin liniște. Nefăcând nimic. Rămânând cu noi înșine. Neîncercând să umplem orice moment cu ceva, având răbdare. Pentru mine, care fac yoga, sunt și stările mai profunde, de meditație – toată filosofia de care se leagă și John Cage. Și totul este despre conexiune, până la urmă: ce înseamnă conexiune în solid, ce poate să însemne conexiunea în lichid, apoi în gaz. Totodată, cercul exprimă concepția arhaică asupra timpului, spre deosebire de timpul liniar din ziua de astăzi.

Toate aceste reflecții s-au concretizat în lucrarea de încheiere a masterului – fotografie tipărită pe pânză, 1m x 1m. Aici lucram mai conceptual, este și partea aceasta cu indigo…

„Totul se leagă, lucrurile vin împreună…”

Să ajungem și la expoziția Hacia el Mar… Când am pătruns prima dată în acest spațiu, am avut senzația că fotografiile în formă de cerc sunt niște hublouri. Mă simțeam ca și cum m-aș fi aflat pe un vapor sau într-un submarin, cu trei hublouri pe fiecare parte. Eu asta mi-am închipuit.

Foarte frumos, pentru că ideea era să fie un fel de fereastră. Chiar dacă la început lucrurile sunt puțin haotice, expoziția este etapa în care ele se adună și se leagă. Am mers foarte mult pe intuiție, chiar dacă m-am lovit de scepticismul anumitor profesori, care spuneau că sunt prea dispersată. Până la urmă, totul se leagă, lucrurile vin împreună.

Care e legătura ta cu România? Cum ai ajuns aici și cum s-au întâlnit cele două teme? Pentru că tema apei, care este una universală și care pentru tine e foarte interioară, se declină în expoziție pe șase afluenți ai Dunării, de pe teritoriul României[6]. Tema primește o identitate aici, pe acest pământ și în aceste ape.

Eu m-am mutat în România pentru că m-am îndrăgostit de un român. Ne-am cunoscut în Spania, la facultate, și după cinci ani petrecuți acolo ne-am hotărât să ne mutăm. Prima dată am vizitat România printr-un road trip pe care l-am făcut cu niște prieteni și am rămas cu foarte multe locuri dragi. De pildă, salina Turda mi s-a părut copleșitoare. Apoi Vadu. Iar momentul în care am ajuns în Deltă m-a inspirat cel mai mult, pentru că toate canalele îmi păreau a fi un fel de vene ale Dunării – ceva atât de profund, și de frumos, și de puternic! Totul curgea spre mare…

Alegerea mea de a fotografia pe afluenți ai Dunării are în spate această idee de ramificație, de rizom, de interconectivitate, de complexitate – foarte multe elemente care nu au ierarhie, ci un funcționează cu o autonomie proprie, întâlnindu-se la un moment dat și creând o rețea mai mare, mai complexă. Am călătorit mult și asta m-a făcut să iubesc România, care mi se pare o țară foarte bogată – munți și atâtea râuri…! Foarte multe râuri! Te gândești să rămâi aici sau să curgi în continuare spre alte locuri?

Nu știu, îmi regândesc viața în mod constant! Însă momentan mă simt foarte fericită aici. Nu am nevoie de altceva, mă simt foarte plină cu tot ceea ce este aici. Mi se pare o țară un pic mai liniștită, dar în același timp efervescentă pe plan cultural și artistic. E un privilegiu să fiu parte din asta: acum înflorește țara din acest punct de vedere, Bucureștiul înflorește…

Cum ți-ai dori să dezvolți expoziția?

Am pornit de la legătura apei cu miturile și riturile de aici. Pentru că Dunărea era cel mai mult venerată de către geto-daci, am pornit de aici. Însă proiectul, la început, era mult mai mare. Am vrut o bursă din Londra – pe care nu am obținut-o – și cu care aș fi vrut să integrez lucrărilor un speaker cu senzor de proximitate. Ideea era ca atunci când vizitatorii se apropiau, să pornească un sunet și să se creeze o armonie. Nu am reușit – dar o să fac asta, o să fac! (râde) Este un echipament foarte scump.

Fotografiile sunt atât de evocatoare, încât chiar și fără speaker poți auzi în minte clipocitul sau șuierul… E o sinestezie acolo, prin vizualitate. Ce îmi explici acum ar fi deja pasul următor: o muzeologie participativă, o adevărată experiență de întâlnire cu lucrarea. Povestește-mi, te rog, despre mediile cu care lucrezi și despre felul în care se întâlnesc ele în creația ta.

Eu am rămas la ideea de a transmite cele trei stări: soliditate, lichiditate, gaz. Lucrez cu poezie, fotografie, pictură, performance și acum recent cu video și sunet, pe care le introduc în diferite momente în procesul creativ, astfel încât rezultatele să fie diferite, poate chiar experimentale. Înainte, poezia era integrată ca un statement mai profund alături de fotografie și era recitată într-un performance. De pildă, A drop is thicker than the ocean, a fost proiectul final de licența, unde am lucrat cu raportul dintre micro și macro și conceptele simbolice pe care le poate lua apa. Apoi, a venit The river runs down in a tear – acesta era un proiect care explora partea lichidă, și fragilă, rapidă. A fost un performance cu mișcări foarte bruște, fotografiate cu diafragma deschisă și cu un timp de expunere de trei secunde. Au fost expuse după primul an de master, alături de El vapor nace en el silenciocare explora partea mai sensibilă și introspectivă a apei, complexitatea  emoțiilor, gazul.  Am imprimat fotografiile pe hârtie pastel pictată în prealabil cu acuarelă.

 

Atelierul din București al Clarei Durán
Clara Durán în atelier, în perioada studiilor la Londra
 A drop is thicker than the ocean (2014)
The river runs down in a tear (2015)
El vapor nace en el silencio ( 2015)

  „Mi-am dorit să fie ele însele…”

Din ce îmi spui, înțeleg că expoziția Hacia el Mar – așa cum o vedem acum și aici – este rezultatul firesc, organic al unor căutări care au început odată cu această interpenetrare dintre procedee și medii de lucru. Vorbește-mi, te rog, despre momentul în care ai început să lucrezi propriu-zis la expoziție, despre locurile în care ai mers și despre cele șase femei pe care le-ai fotografiat. Cine sunt ele și cum ați lucrat împreună?

În prima mea etapă de lucru, totul era foarte introspectiv și conceptual, eram doar eu cu mine, performer și fotograf totodată – încercând să înțeleg ce se întâmplă și în partea opusă a aparatului foto. 
Dar după etapa asta de început am zis: OK, acum am înțeles ce înseamnă, am o bază asimilată și a venit timpul să mă duc într-o apă adevărată și să lucrez cu oameni adevărați. Și am ales fetele pentru că apa evocă feminitatea. Pentru mine, pe mai multe nivele, e mult mai bine să lucrez cu personaje feminine: mi se pare mai potrivit pentru tema apei, pentru că apa este suavă și în același timp e puternică, este o stihie.  Gaston Bachelard are un capitol despre apa violentă, care devine masculină, în care este vorba despre scrierile lui Edgar Allan Poe. Femeile sunt foarte puternice, ca apa. Și mi se pare și că acum e momentul nostru: cred că trebuie să ne ridicăm între noi, să fim ca într-un fel de sisterhood. Le-am ales – și ele au acceptat – pentru că au fost primele femei cu care am simțit că am o conexiune. Sandra[7], de pildă, lucrează la muzeu[8], dar când am început proiectul nu eram colege de multă vreme și nu aveam încă o relație foarte construită. La fel și cu Iulia[9] – ne cunoșteam foarte puțin, dar pornind de la acestă primă conexiune, am creat o relație mai intimă. Dana[10] chiar mi-e prietenă foarte apropiată, e profesoara mea de yoga și face womb yoga – deci yoga pentru femei. Eu le-am întrebat – la început un pic timidă – și au fost încântate de propunerea de a se lăsa fotografiate. Oana, Alexandra și Ana sunt prietenele cele mai bune pe care le am în România și a fost foarte ușor și plăcut să lucrez cu ele.

Ce am apreciat în expoziție este că nu ai ales modelele după criteriile pe care le impun pictorialele de modă, de pildă. Ai evitat o feminitate standardizată, cu o imagine perfectă, cu un corp în canoanele stabilite, cu o figură de o frumusețe imobilă, artificială. Mi se pare că feminitatea se sălășluiește acolo unde apare și imperfecțiunea, unde apare nota personală, poate chiar rotunjimea, uneori – deși lumea contemporană ne forțează privirea într-o cu totul altă direcție. Tu redai foarte bine în expoziție această respirație personală, care stă în diferență, în diversitate.

Mă bucur mult, mai ales că și ele m-au întrebat cum ar trebui să se machieze. Le-am spus că nu este cazul. Le-am ales pe ele pentru că pentru mine sunt perfecte așa cum sunt. Cât despre haină… La început eu am lucrat foarte mult cu nuditatea – mi se pare foarte expresivă – dar nu puteam să le cer asta. De aceea nici nu am vrut să merg în direcția asta acum. Am vorbit cu Oana[11], care a gândit niște ținute într-un mod foarte creativ și le-am lăsat pe modele să își aleagă fiecare ținuta preferată. De aceea cred că reiese nota personală foarte puternică – pentru că ele au fost ele însele. Nu le-am forțat cu nimic, mi-am dorit să fie ele însele.

Mă bucur mult, mai ales că și ele m-au întrebat cum ar trebui să se machieze. Le-am spus că nu este cazul. Cât despre haină… La început eu am lucrat foarte mult cu nuditatea – mi se pare foarte expresivă – dar nu puteam să le cer asta. De aceea nici nu am vrut să merg în direcția asta acum. Am vorbit cu Oana[11], care a gândit niște ținute într-un mod foarte creativ și le-am lăsat pe modele să își aleagă fiecare ținuta preferată. De aceea cred că reiese nota personală foarte puternică – pentru că ele au fost ele însele. Nu le-am forțat cu nimic, mi-am dorit să fie ele însele.

Am mai observat că veșmintele însele par să curgă… Ai intervenit și cu acuarelă peste, dar dincolo de asta, au o textură fluidă. Lucrul acesta le aduce împreună în expoziție. Iar taina pe care o creează voalul mi se pare că stârnește mult mai mult curiozitatea pentru ce este dincolo decât nuditatea arătată ca atare. Hainele care curg împlinesc ideea. 

O femeie se ivește (detaliu)
O femeie se ivește (detaliu)

Da! Total de acord. Subtilitatea face ca totul să fie mult mai frumos și profund, misterios. Uneori este mai bine că lucruri să fie sugerate în loc de spuse.

 „Lucrurile au ieșit diferit față de ideile mele de la început, ceea ce m-a făcut mult mai fericită!”

Cum ai ajuns la cele șase teme: strălucire, respirație, ivire, trezire, dizolvare, legănare? 

Prin poezie. Și poeziile au fost scrise împreună. Le-am cerut un text despre cum s-au simțit, despre experiența din momentul în care le-am fotografiat. Mai întâi am vizitat locurile împreună cu Ștefan, prietenul meu, ca să vedem cam ce posibilități oferă fiecare. Le-am ales și deja știam cam în ce cadru voi fotografia fiecare model – lucru pe care l-am stabilit și în funcție de distanță și de disponibilitatea lor. După o lună ne-am dus cu ele. Și se schimbase tot peisajul! În unele locuri apa era mult mai joasă, alte locuri au devenit inaccesibile. În plus, eu aveam un pic ideile mele gata făcute, dar modelele au făcut ce au simțit. Ceea ce m-a făcut mult mai fericită decât ideile pe care le aveam eu înainte!

Mă uit la fotografia „O femeie se dizolvă” și o văd pe Ofelia… E un icon, până la urmă. Cum ai ales să redai asta?

O femeie se dizolvă (detaliu)

Da, e ceva atât de puternic, încât devine recognoscibil în diferite contexte… Îmi doream de multă vreme să fac o fotografie așa. Bine, nu chiar așa, dar cum spuneam, lucrurile au ieșit diferit față de ideile mele de la început.

Cât ai lucrat cu fiecare model în parte, ca să ia naștere fiecare cadru?

Vorbînd strict de photoshooting, de exemplu, cu Sandra lucrurile s-au întâmplat foarte repede[12] – cred că în jumătate de oră am făcut fotografiile, iar totul a durat o zi, și călătoria este un timp important când construiești o stare pentru a fotografia pe cineva. Cu alte modele ne-am plimbat prin împrejurimi, am încercat în mai multe locuri… deci a durat cam două ore pentru fotografii, iar călătoria două zile. Ca număr de cadre n-aș ști să spun, pentru că au fost foarte multe… Lucrurile se derulează aproape ca la un film, iese un cadru minunat din o rolă de 36.

Lucrezi analog sau digital?

De data aceasta am lucrat digital, pentru că nu puteam să risc lucrând pe film – având în vedere condițiile de timp și de spațiu. Însă lucrarea finală tot în mediul fizic este elaborată, pentru că tipăresc pe pânză.

Cum ai realizat fotografiile în perspectivă vol d’oiseau? Ai lucrat cu o dronă?

Le-am făcut de pe un pod. Înainte să merg la fața locului, m-am plimbat cu Google Maps, ca să-mi fac o idee despre cum arată râul, ca să îmi stabilesc un traseu. Locul acesta, cu multe pietre[13], așa l-am descoperit – cu Google Maps. Din nou, digitalul și fizicul se întrepătrund în ceea ce fac.

Vedere din expoziția Hacia el Mar  (credit foto: Tiberiu-Mihail Cimpoeru)
Vedere din expoziția Hacia el Mar  (credit foto: Tiberiu-Mihail Cimpoeru)

A consemnat Anca-Maria Pănoiu

Credit fotos: Clara Duran, Silviu Răcheriu, Tiberiu-Mihail Cimpoeru


Website  Clara Durán 
Facebook
Instagram
Pagina expoziției pe site-ul Institutului Cervantes


[1] Universitatea Complutense din Madrid, absolvită în 2014 cu o diplomă în Arte Frumoase.
[2] Titlu complet în limba română: Apa și visele: eseu despre imaginația materiei, traducere de Irina Mavrodin, București, Editura Univers, 1995.
[3] Liquid Modernity, Cambridge, Polity Press & Blackwell Publishers Ltd, 2000.
[4] University of the Arts London, Camberwell College of Arts, UK.
[5] Silence: lectures and writings, Middletown (Connecticut), Wesleyan University Press, 1961.
[6] Ialomița, Argeș, Olt, Cerna, Jiu, Nera.
[7] Sandra Demetrescu (n.r.).
[8] Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), unde Clara lucrează în prezent ca muzeograf.
[9] Iulia Drinceanu (n.r.).
[10] Ana Tănase (n.r.).
[11] Oana Totoreț, designerul care a creat ținutele modelelor (n.r.).
[12] Lucrarea „O femeie se balansează”, râul Argeș (n.r.).
[13] Lucrarea „O femeie strălucește”, râul Jiu (n.r.).

Lasă un răspuns