O amintire despre regele Mihai

L-am întâlnit pe regele Mihai în septembrie 1992 în Franța, într-un orășel de la sud de Lyon, numit Die, unde mă aflam pentru o manifestare numită Festival du pied, organizată de autoritățile franceze locale. Eram proaspăt angajată la recent înființatul Muzeu al Țăranului Român, vorbeam o franceză rudimentară cu toate verbele la infinitiv prezent și cu dezacorduri obligatorii și trebuia să prezint o expoziție despre opinci și scoarțe tradiționale românești. Cu ajutorul entuziast și mult mai competent decât puținele mele cunoștințe al voluntarilor francezi am instalat expoziția într-o biserică reformată (templu calvin) și am aflat cu stupoare că vor veni să o vadă fostul rege Mihai și soția sa Ana.

Așa mă refeream la ei pe atunci, cum eram eu un produs al educației comuniste în care singurii regi demni de oarece atenție fuseseră Carol I și Ferdinand, iar Mihai era cantitatea neglijabilă de care istoria se descotorosise la 1947. Nu primisem prea multe alte informații despre el de la familie, cu excepția bunicii care spunea uneori ce frumos fusese tânărul Mihai pe care ea reușise să îl vadă, cândva, în carne și oase, pe undeva, pe la Palat. Și tot ea îmi spunea zicătoarea “Antonescu și Mihai ne-au dat pâine cu mălai”, pe care nici acum nu știu dacă o lansaseră cei afectați de lipsurile din vremea războiului sau comuniștii, post-factum, ca să legitimeze și prin folclor înlăturarea regelui de la putere. În concluzie, nu am sărit în sus de bucurie că o să-l văd pe fostul rege, venit în Franța de la Versoix, dar am încercat să îmi prezint cât am putut de bine mica expoziție. Au venit Mihai, Ana și un consilier. Au dat mâna cu mine și eu am început să turui în ceea ce îmi imaginam eu că ar fi franceză. Ana m-a întrerupt imediat și mi-a spus, în franceză, să prezint expoziția în română, că înțelege, chiar dacă nu poate vorbi. Oricât eram de pornită împotriva monarhiei, am fost impresionată de atitudine și am povestit. Regina l-a întrebat o singură dată ceva pe soțul ei, pentru că vedea cu adevărat opinci, probabil pentru prima oară. Mi-au mulțumit, au făcut o fotografie înpreună cu mine și cu expoziția, mi-au dăruit o fotografie oficială cu autograf în care apăreau împreună cu principesa Margareta și au mers să vadă și alte expoziții. Am asistat și eu la prezentările colegilor și am constatat că fostul rege a reacționat o singură dată, la o expoziție a unor arhitecți, spunând că ceea ce vede seamănă cu Peleșul. Atitudinea mea a fost critică, spunându-mi în sinea mea: ce prostie, nu știe altceva decât de Peleș. A fost nevoie să treacă ani, să mai îmbătrânesc, să aflu cât de falsificată a fost istoria pe care am învățat-o în școală și în facultate ca să înțeleg că reacția regelui Mihai nu era semnul unei incapacități de exprimare ci era expresia dorului neîncetat pentru ceea ce îi fusese luat și încă nu i se permitea să regăsească. Venise atunci de la Versoix pentru că aflase că o mână de români vor fi în Franța, prezentând expoziții de artă tradițională dar și contemporană, spectacole de film și de muzică. Erau cu noi și două trupe de muzicanți, maramureșenii de la Poienile Izei, demni și monarhiști până în măduva oaselor și lăutarii țigani din Clejani, victime, ca și mine, ale educației anti-monarhice. Dar până la sfârșitul sejurului, după masa pe care regele și regina o luaseră împreună cu noi și cu francezii, în aer liber, moroșenii cântau cântece vechi în onoarea regelui iar lăutarii de la Clejani compuseseră deja o baladă despre cum fusese el forțat să abdice. Aș minți să spun că am devenit monarhistă după aceeastă întâlnire cu regele. Îmi plăcuse mai mult soția sa, vioaie și expansivă. Am înțeles însă, treptat, că rezerva lui era o demnitate pe care nu o mai întâlnisem și nici nu am mai întâlnit-o după aceea și am început să regret că timpul zboară așa de repede, că regele îmbătrânește și că România pierde șansa de a avea, încă o dată, un conducător care să nu semene cu noi, românii. Un conducător demn, discret, preocupat doar de soarta țării și a poporului ei, în stare de sacrificiul de sine. Spre deosebire de alții, eu am înțeles, totuși, ce am pierdut. Regele Mihai devine de acum istorie și nu pot să sper decât că aceasta nu va mai fi, încă o dată, falsificată.

Mesaj preluat din pagina D-nei Prof. Univ. Dr. Ecaterina Lung

Surse:
 https://www.facebook.com/ecaterina.lung/posts/10210947569428644

Imagini:
George Leonida (1892-1942), Regele Mihai, bronz (patrimoniu MNAR)
Eustațiu Stoenescu (1884-1957) – Regele Mihai, ulei pe panza, (MNAR)
http://www.mnar.arts.ro/

Lasă un răspuns