Arhitectura românească după 1859

Constituirea statului român burghez prin unirea Țării Românești cu Moldova și câștigarea independenței au creat condiții de creșere economică, producătoare de capital. Vechea boierime proaspăt convertită la modele occidentale își dorește, în locul conacelor boierești, palate care să nu fie mai prejos de cele din Paris sau Viena. Alături de locuințe mult mai practice și sistematizate sau reședințe somptoase se vor ridica și instituții: primării, bănci, ministere, cazarme, palate ale justiției. Eclectismul a dominat plastica arhitecturală a secolului al XIX-lea în Europa, o notă distinctă aducând  academismul de școală franceză. Majoritatea arhitecților, după planurile cărora  s-au ridicat noile clădiri monumentale ale Bucureștiului, au venit cu preponderență din școlile franceze sau cele austriece.  Mirajul parizian a fost atât  de puternic încât Bucureștiul, după aspect,  a căpătat  renumele de   ”Micului Paris”. 

Fața capitalei s-a schimbat printr-o nouă urbanizare și restructurare a marilor bulevarde. Sub aspectul funcțional, constructiv și estetic sunt construcții deosebite, reprezentative pentru stilul epocii și care merită efortul de a fi conservate și păstrate ca adevărate valori de patrimoniu  arhitectural. E suficient să amintim ca exemple elocvente:  Palatul Băncii Naționale, 1885 (arhitect C. Bernard și A. Galleron), Ateneul Român, 1888 (arhitect A. Galleron), Clădirea CEC-ului în  1900, (arhitect Paul Gottereau), Palatul de Justiție (1895, A. Ballu), Palatul Ministerului Agriculturii și a Institutului de Medicină și Farmacie (1896, L. Blanc), Teatrul Național din Iași (Fellner și Helmer).

Primul arhitect român care s-a evidențiat prin realizări importante este  Alexandru Orăscu,  el a ridicat Clădirea Universității București și Hotelului Bulevard. Alte construcții desosebite, ridicate în București de arhitecți români în stilul  academismului francez sunt: Palatul Poștelor (1900, Alex Săvulescu), Casa Centrală a Armatei (1912, Dimitrie Maimarolu), Biblioteca Centrală de Stat la București (St. Burcuș), Palatul de Justiție din Craiova (I. N. Socolescu).

În stil eclectic dar cu  elemente de decor și soluții arhitecturale din neogotic sau baroc ies în evidență construcții precum Palatul Culturii din Iași, în stil neogotic, Muzeul George Enescu (Palatul Cantacuzino) și Casa Asan  din București cu o arhitectură de factură barocă cu elemente de art nouveau, în concepția lui I. D. Berindei.

Palatul Culturii din Iași (Ion D. Berindey, 1925) este o clădire emblematică, construită, în perioada 1906 – 1925, în perimetrul Curții Domnești medievale moldovenești, pe locul fostului Palat Domnesc.

Astăzi el cuprinde: Muzeul de Istorie al Moldovei (1916), Muzeul Etnografic al Moldovei (1943), Muzeul de Artă (1860), Muzeul Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu” (1955), Centrul de Conservare-Restaurare a Patrimoniului Cultural (1975) și  Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi” (1920).

Noul edificiu a fost realizat în locul vechiului palat domnesc, în stilul neogotic, după planurile arhitectului Ion D. Berindei, ajutat de arhitecții A. D. Xenopol și Grigore Cerchez. Construcția palatului s-a prelungit pe durata a două decenii deoarece a fost întreruptă în timpul Primului Război Mondial. Edificiul a fost finalizat pe 11 octombrie 1925 și inaugurat în anul 1926 de către regele Ferdinand al României.

Aripile cu ieșindurile semicirculare au fost retrase și împodobite la fronton cu statui de arcași ce stau de strajă, iar pe laterale s-au construit două intrări sub forma unor turnuri boltite. Intrarea în palat se face printr-un turn donjon mare, cu creneluri și firide dominate de o acvilă cu aripile desfăcute. Elemente de interes turistic sunt: „Sala gotică”, unde se poate admira mozaicul ce reprezintă un „bestiarum” medieval (grifoni, acvile bicefale și lei). „Sala Voievozilor” se află la etaj și conține, în medalioane, portretele domnilor Moldovei și ale regilor României. Tot la etajul I se află „Sala Henri Coandă”. La faima Palatului Culturii a contribuit si ceasul cu trei cadrane din turnul clădirii. Având diametrul de 3,25 m, acestea erau decorate cu mici vitralii, reprezentând cele 12 zodii. Câte doi plăieși, în costume naționale, zugrăviți pe zidul turnului, stau de strajă, încadrând ceasornicul, dupa modelul oștenilor pictați la castelul Peleș. Atât vitraliile, cât și crenelurile, în formă de cruce ale turnului, erau luminate electric în cursul nopții. Carilonul[1] ceasului este un sistem de clopote acordate, o replică modernă a mecanismelor similare din Evul Mediu Occidental. Cele 8 clopote din turnul palatului reproduc, la fiecare oră exactă, „Hora Unirii” amintind de”Unirea cea mica” din 1859,  și de „Unirea cea mare” din 1918. Melodia este înregistrată pe un tambur cu 69 stifturi.

Construcția are 298 încăperi cu o suprafață de aproximativ 36.000 m2. La fațadă sunt 92 ferestre, iar la mansardă alte 36 în ogivă și două rânduri de baghete.

La etajul I, la fațada centrală, se află „Sala Voievozilor”, cu picturi în stilul frescelor medievale din ctitoriile Moldovei, așezate în chenare de epocă. Picturile au fost executate de Ștefan Dimitrescu și de elevii săi. Tot la etajul I se află sala „Henri Coandă”, ale cărei lambriuri au fost executate după un proiect al marelui savant, a fost dotat cu mobilier confecționat la „Casa Maple” din Londra.

Din familie de arhitecți, Ion N. Socolescu, se va forma și el în același domeniu la Şcoala de Belle Arte din Paris, în cadrul atelierului arhitectului Paul-René-Léon Ginain (1825-1898). Ion N. Socolescu a fost printre cei 10 arhitecţi cu studii complete, clasa I-a şi clasa a II-a.

În 1884 se stabileşte la Bucureşti, începând activitatea de arhitect şi antreprenor. 

Activitatea lui Ion N. Socolescu s-a desfăşurat pe mai multe direcţii. Pe lângă activitatea de arhitect-inginer, de antreprenor, a fost fondatorul şi directorul revistei ”Analele Arhitecturii şi ale Artelor”, membru fondator al Societăţii Arhitecţilor Români, director şi profesor al Şcolii de arhitectură, în perioada 1892-1897.

Alături de Ion Mincu, Grigore Cerchez şi alţii, în încercarea de a crea un stil naţional, arhitectul Ion Socolescu a mers pe o cale proprie de exprimare arhitecturală, folosind ca surse de inspiraţie atât elemente de arhitectură tradiţională românească, cât şi detalii ale arhitecturii orientale: arce în acoladă sau trilobate, arcade duble, decoraţii dantelate, în relief din stucatură, cu tencuieli pictate şi protejate cu sticlă. Arhitectul foloseşte policromia orientală, regăsită şi în arhitectura religioasă medievală din România.

În capitală a realizat Penitenciarul Militar din Dealul Spirii (1885), Şcoala de Arte şi Meserii (1888), pe Bulevardul Regina Maria, iar în 1894, extinderea Teatrului Naţional cu un corp anexă. Ca antreprenor a executat majoritatea locuinţelor şi lucrări publice importante precum: Clădirea C.E.C.-ului (1896-1900),  spitalul de alienaţi Obregia (1906-1910), ambele în Bucureşti.

Arhitectul a fost invitat de către municipalităţile locale din Ploieşti, Constanţa, Craiova, Iaşi, Călăraşi, Alexandria, Câmpulung Muscel, Buşteni pentru proiectarea unor lucrări de importanţă publică. În 1886  a fost invitat la  Piteşti să  proiecteze clădirea Primăriei (acum Muzeul de Artă), iar în 1912 va reconstrui biserica Sfânta Vineri.

Între 1886 şi 1887, la Călăraşi, proiectează sediul actual al Primăriei. În 1890, la Ploieşti, proiectează Şcoala de Fete „Despina Doamna”, iar la Craiova a realizat Palatul de Justiţie, astăzi sediul central al Universităţii. La Iaşi, arhitectul a construit clădirea Şcolii Normale „Vasile Lupu”, execuţia terminându-se în 1891. La Câmpulung Muscel realizează în 1895 clădirea Şcolii Normale „Carol I”.

După Bucureşti, în Constanţa se află cele mai multe construcţii realizate de arh. Socolescu: Şcoala nr. 2 (1891-1893), prima şcoală românească din Constanţa, astăzi corpul vechi al Muzeului de Artă; fosta Primărie (1895), actualul Muzeu de Artă Populară; Şcoala de Marină, (1908-1909), în prezent, Muzeul Marinei Române.

Clădirea Universității din Craiova, a fost construită inițial pentru a servi drept Palat de Justiție, este un monument de arhitectură de interes național și una dintre cele mai reprezentative edificii ale orașului. Proiectată în 1890 de arhitectul Ion Socolescu, clădirea Universității este o ilustrare a neoclasicismului în arhitectură. Ea este situată în centrul municipiului Craiova, pe str. Alexandru Ioan Cuza, nr. 13, lângă Teatrul Național “Marin Sorescu”. Clădirea, proiectată în 1890 de arhitectul Ion N. Socolescu, caracterizată de monumentalitatea tipică academismului francez a acelor timpuri, a fost ridicată între 1894 și 1912.

Încă de la început au fost vizibile, atât la exterior, cât și la interior, elemente și principii arhitecturale împrumutate din clasicism, precum frontonul triunghiular și peristilul intrării principale cu trei uși, încadrat de patru coloane compozite (cu elemente corintice și ionice). Construcția s-a pliat perfect pe terenul denivelat având 3 niveluri de înălțime (demisol, parter și etaj). Corpul său central are forma unei prisme regulate cu bază dreptunghiulară și cuprinde un subsol înalt și două caturi. Planul cu numeroase încăperi dispuse judicios în raport cu destinația fiecăreia este compus simetric. Cel mai important spațiu este Sala pașilor pierduți care se întinde de la un capăt la celălalt al clădirii, ocupând înalțimea  a două niveluri și mai bine de o treime din suprafața construită. Dispusă în  mijloc, ea se exprimă în fațada principală printr-un rezalit pronunțat în care sunt cuprinse peristilul intrării principale, mărginit de patru coloane  

Forma inițială a clădirii Palatului de Justiție era de patrulater întretăiat pe mijloc de un corp central, care corespundea intrării principale. Aceasta era dominată de frontonul clasic, unde putea fi admirat un grup statuar reprezentând „Justiția legată la ochi”, înlăturat după 1948. Ulterior schimbării destinației clădirii, sub frontonul acesteia a fost amplasat cuvântul “UNIVERSITATEA”, scris cu majuscule în relief.

În paralel cu stilul eclectic se pune accent pe orientarea romantică care presupune preluarea stilistică din arhitectura gotică. Exemple elocvente sunt: Casa Universitarilor din București, reprezentând cel mai tipic monument de inspirație romantică de la noi sau Castelul Peleș, din Sinaia, 1880, (arhitecți Doderer și Schultz).

Ion Mincu și linia națională în arhitectura românească

Adept al aceluiași tip de arhitectură eclectică la începutul carierei sale este și Ion Mincu cu realizări deosebite precum Casa Monteoru (renovare) și Casa Vernescu.

Caracterul cosmopolit al arhitecturii a fost rupt însă de Ion Mincu, el a fost inițiatorul unei linii naționale concretizate într-un nou stil numit neo-românesc. Acesta a  îmbinat strălucit elemente din arhitectura noastră medievală, eclezială și stilul tradițional rural, al caselor vechi boierești, punând accent pe pridvorul cu arcade sau arcaturile în acoladă, elemente ce pot fi observate la Casa Lahovary (1886), Bufetul de la Șosea (1892) sau Școala Centrală de fete (1890).  S-a folosit de întreaga sa experiență profesională, de bagajul vizual adus cu sine din călătoriile sale din întreaga Europă, a studiat atent arhitectura tradițională și pe cea veche medievală specifică pentru a crea un stil nou și vechi în același timp specific acestui spațiu românesc. 

Ion Mincu cu o diplomă de inginer și câteva lecții de pictură a plecat la studii în Franța în 1877, a obținut rezultate strălucite ca student la Școala de Beaux-Arts din Paris, obținând în 1884 diploma de arhitect[2]. Se întoarce în țară cu un bagaj serios despre ceea ce  înseamna adevărata  arhitectură și totuși nu dorește să aplice șabloanele academismului francez, el este animat de dorința de a introduce specificul național într-un nou tip de construcție, alături de principiile  estetice și funcționale, de bunul gust care să reflecte  noile cerințe ale vremii.  

Lucrările sale arhitecturale reflectă căutările nu fără contradicții, asemeni și altor colegi contemporani. Ceea ce reușește Ion Mincu este desprinderea de maniera academistă, eclectică  și găsirea unor soluții estetice arhitecturale noi, nu neapărat originale, mai curând o împletire a tradiționalului specific românesc cu experiența clasică a trecutului, respingând ideea de a copia sau de a amesteca stilurile în spiritul unei mode occidentale. Și totuși exista o linie generală pe care se mergea în Europa și anume amprenta originalității prin întoarcerea la tradiție. Ceea ce Mincu va face. Acest lucru duce, nu la ruperea  continuității unui stil, dimpotrivă are loc o reluare pe plan superior și o prelucrare corespunzătoare a unor noi programe și cerințe sociale a elementelor și formelor acumulate anterior.[3] Mincu începe cu cercetarea temeinică  a arhitecturii vechi românești. Pentru Casa Lahovari (1886) a avut la dispoziție un an de studiu pentru întocmirea proiectului primei sale lucrări în stil românesc. Casa Lahovari a produs ceva senzație la vremea respectivă și rămâne un punct de referință în demararea și definirea unui stil, în special în rândul oamenilor progresiști. Mincu o socotea, cu modestie, interesantă pentru că degaja din ea ”atmosfera românească”. Într-adevar Mincu realizează o prelucrare inovatoare a unor elemente  și forme specifice vechii arhitecturi  românești. Plastica arhitecturală este rezultatul unei viziuni clare, alături de simțul estetic pentru proporții, dozare decorațiilor și armonizarea culorilor. Holul este piesa centrală în jurul căruia gravitează celelalte încăperi cu funcții diverse dispuse rațional și practic. Casa  îmbină elementele arhitecturii vernaculare cu cele ale arhitecturii medievale românești. Fațada casei este realizată asimetric, dar se obține echilibrul estetic prin perfecta dozare a proporțiilor și a dispunerii  componentelor.   Fațada este decorată cu elemente ale arhitecturii populare: ceramică colorată și smălțuită, coloane din lemn asemănătoare coloanelor clasice, arce în acoladă frântă.  Elementul central al casei e susținut de aripile laterale ale fațadei care prezintă câte două ferestre reunite sub o friză comună. Elementul dominant care face legătura exteriorului cu interiorul este pridvorul.  Intrarea în curba armonioasă, în ușoară pantă către scara principală de acces conferă personalitate unindu-le într-o formă practică și elegantă. Ceea ce crează o atmosferă rustică, specifică caselor populare românești din secolul al XV-lea, este acest pridvor amplasat deasupra falsei intrării în pivnița casei, dar și o serie de alte elemente cum ar fi: butonii proeminenți și smălțuiți, friza realizată din teracotă roșie-verzuie, streașina lată și ridicată. Decorația folosită de arhitect pentru a modela fațada poate fi pusă în legătură și cu arhitectura caselor din Italia, Franța, Spania, Istambul, orașe vizitate de Mincu, în perioada cât a fost student și ulterior acestei perioade. În interior plafonul este realizat din stuc care imită lemnul. Pentru construirea casei s-au folosit cărămida, tencuială cu mortar de var, ceramică smalțuită colorată, lemn, tablă, iar ca tehnici s-a folosit zidăria portantă, planșeele, șarpantă din lemn și stâlpi din lemn.

În portofoliul renumitului arhitect întâlnim construcții diverse unele dintre ele embleme ale noului stil, pe lângă cele menționate voi aminti și:  Vila Robescu din Sinaia (1897); Casa Petrașcu din Piața Romană (1904); Palatul Administrativ din Galați (1905-1906); Palatul Băncii Comerțului din Craiova (1906, terminat de C. Iotzu în 1916); Palatul Primăriei (proiect); Școala de război din București (proiect); Cavourile familiei Ghica, Cantacuzino, Gheorghieff din Cimitirul Bellu (1900-1904); a restaurat Biserica Stavropoleos din București (1904-1910); a decorat interiorul Palatului de Justiție din București (1890-1895).

Ca o recunoaștere a contribuției sale la dezvoltarea școlii românești de arhitectură, începând cu anul 1953, Universitatea de Arhitectură și Urbanism din București îi poartă numele.

În arhitectura  începutului de secol XX, noul stil neoromânesc și-a găsit expresia estetică cea mai clară, Ion Mincu ca inițiator al său,  a folosit elemente ale  tradiței constructive țărănești, monumentalul religios și clasic în spiritul noilor curente occidentale.  

 

Bibliografie:

  • Busuioceanu, Alexandru, Scrieri despre artă, Editura Meridiane, București, 1980, pp.123-124.
  • Ene, Maria Camelia, Stilul Național în artele vizuale. Artele decorative, pp. 63-67.
  • Ionescu, Grigore, Istoria arhitecturii în Romania, Vol II, pp. 422-449.

Note:

  • [1] ”Instrument muzical la care se pot executa melodii cu ajutorul unor clopote sau al unor lame acordate la anumite tonuri” din DEX , https://dexonline.ro/definitie/carilon
  • [2] Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în Romania, Vol II, p.429
  • [3] Ibidem , p. 436
  • [4] Maria Camelia Ene, Stilul Național în artele vizuale. Artele decorative, p. 63

Lasă un răspuns