Măștile – necesitatea, fantezia și jocul estetic al anonimatului

Când spun ”mască”, primul gând mă duce la mimică. A rămas mască (a înghețat într-o atitudine de uimire), poartă mască (fig. se preface), are două fețe (fig. duplicitar). Privim în jur oamenii și ne întrebăm,  ca și cei care ne privesc la rândul lor, ce se ascunde dincolo de „mască”. Chipul nostru alcătuiește ipostaze meșteșugite, după împrejurări, ale eului. Întotdeauna ”masca” stârnește curiozități și mintea noastră pornește involuntar în căutarea semnelor care să deslușească misterul de dincolo de aparențe. Prin control mental alcătuim o mască mobilă, instabilă și uneori greu de păstrat sau de recompus  la comandă. Psihicul uman, în complexitatea lui imaginativă, s-a dedublat în personalități multiple care  s-au materializat în personaje fanteziste: mitologice sau reale, eroice sau tiranice, comice sau tragice. Așa a apărut  masca confecționată, ca  obiect din  recuzita instrumentarului fanteziei omenești.

Masca confecționată de artizani, acel chip artificial, gol pe dinăuntru, menit să ascundă trăsăturile celui ce o poartă, să-l facă de nerecunoscut sau să-l caracterizeze într-un fel anume[1],  este imobilă și ”sinceră”, ea nu minte, exprimă exact ceea ce și-a dorit creatorul – un personaj.  

Despre apariția lor

Măștile au fost folosite în antichitate și chiar mai devreme, în ritualurile apotropaice, funerare sau religioase ale șamanilor sau vracilor.  Ele fac parte din majoritatea culturilor. Sunt extrem de diverse ca formă, materiale  sau tehnici de realizare. 

Fig1.

La vechii greci erau folosite în jocurile populare dionisiace ale recoltei, apoi au fost transferate în teatrul antic. Erau purtate de actorii care întruchipau diferite tipuri de personaje  mitologice, tragice sau comice, bătrâni sau tineri, clovni și femei (fig.2,3).

Fig.2

În antichitatea grecească și apoi romană, acestea sunt folosite și ca element de decor  în pictura murală a teatrelor sau a edificiilor laice. Le găsim în decoraţia pompeiană (fig.4), sau pe vasele bahice, cum sunt cele de la Hildesheim (fig.5).

În renaştere, precum şi în epocile următoare, au fost folosite deseori ca motiv decorativ arhitectural, la cheile arcelor de la porţi și ferestre, iar pe clădirile dedicate artelor spectacolului de teatru constituie o prezență emblematică sine qua non. Grand Opera din Paris a fost decorată cu sute de măști antice de arhitectul Garnier (fig.6).

  


Istoria carnavalului venețian

Carnavalul de la Veneția se înscrie între cele mai spectaculoase manifestări contemporane de pe continentul european care cuprinde, în fiecare an, manifestări stradale, baluri mascate, concerte și parade ale costumelor. Își are originea în ritualurile ancestrale de trecere de la iarnă la primăvară.

Istoria Măștilor venețiene începe o dată cu debutul celebrului carnaval. În 1162 Republica Veneţia era la apogeul puterii sale şi controla militar întreagă Mediterană orientală. Ca putere comerciala nu avea rival în Europa şi nici în Orientul Apropiat. Dogii conduceau republica de 565 de ani, iar Marea Bazilica di San Marco domina oraşul de aproape un secol.

Victoria împotriva lui Ulrico, Patriarhul Aquileiei a fost sarbatorită în piaţa din faţa marii Bazilici San Marco, cu muzică, dans şi mare bucurie de venețieni, şi astfel a fost consfințit debutul celebrului carnaval. Au participat și persoane din înalta societate care, din motive de siguranță, au dorit sa-și păstreze anonimatul, ascunzându-și chipul sub mască. Sărbătorirea acestei victorii s-a celebrat în fiecare an devenind tradițională. Măstile s-au diversificat ca și motivele de păstrare ale anonimatului, participanții bucurându-se astfel de libertatea de a petrece după pofta inimii, fără a se mai teme de  regorile unei conduite conforme rangului și statutului social.

În secolul XV, când Veneția era regina mărilor, într-o maximă expansiune, carnavalul a devenit, unul dintre episoadele cheie de ritual civic, pentru sărbătorirea succesului politic și economic al Serenissimei Republici răspândindu-se și în alte orașe mediteraneene, cum ar fi: Florența, Roma, Napoli, Montpellier, Barcelona sau Sevilla. Erau sărbători tematice cu elemente legate de temele universale ale lăcomie, poftei și violenței și care se manifestau prin libertatea gargantuelică de a mânca și de a bea, de a purta o mască, prin insultarea vecinul și aruncarea cu o salvă de ouă, lămâi, portocale, etc., și nelipsitele cântece pline de substrat politic sau sexual.

”Culme e exceselor, eliberare de toate modelele savante dominante, carnavalul constituie prin excelență locul și împrejurarea în care sursele populare ale creației se pot dezlănțui liber, prilejul de a crea mii de cuvinte, de costume, de măști, apte să stimuleze imaginația maselor, ca și talentul celor mai exigenși artiști.. [2]

Între secolele al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, la Veneția printr-o coeziune civică s-a decretat un control strict al aristocrației în privința desfășurarii sărbătorilor. Deși contestată la început, această hotărăre va reuși o integrare si o rafinare a ritualurilor populare, păstrîndu-se dimensiunea celebrativă și festivă, în așa fel încât va deveni în secolul al XVIII-lea simbolul suprem al carnavalurilor urbane unde prinți și membri ai elitei din Europa își dădeau întâlnire. Carnavalul a căpătat o emblemă de politețe, în care arta conversație avea o dinamica specială, generată de secretul păstrat cu ajutorul măștilor, căpătându-și renumele de „civilizația bunelor maniere.” În timpul Iluminismului, în secolul al XVIII-lea, a fost perioada de apogeu a Carnavalului de la Veneția, un carnaval urban și civilizat.

Carnavalul a luat o amploare internațională, când tineri bogați din întreaga Europă veneau incognito la Veneția să se distreze fără a fi recunoscuți.

”Bună ziua, stimabilă mască!” , de-a lungul străzilor si canalelor acesta era salutul care se folosea: identitatea personală, sexul, clasa socială nu mai existau, se intra in Marea Iluzie a Carnavalului, într-un loc unic în lume, în care orice se poate întâmpla, unde fiecare priveliște încânta.


Tipuri de măști

Meșterii care fabricau măști erau recunoscuți de pe vremea Dogelui Foscari și beneficiau de un statut propriu, deja din 1436. Ei aparțineau clasei pictorilor și erau ajutati în meseria lor de „targheri” care imprimau pe stuc fețe pictate, cu minuțiozitate și cu o mare atenție la detalii.

Masca nu era folosită numai în perioada de carnaval. Era permisă în ziua Sfântului Ștefan care era și data de începere a Carnavalul venețian și până la miezul nopții de „Mardi Gras” care încheia festivitățile de carnaval. De asemenea era permisa în timpul celor cinsprezece zile ale Înălțării și, cu anumite excepții, altii le foloseau până la mijlocul lunii iunie. În plus, în toate evenimentele majore, cum ar fi banchete sau petreceri ale Republicii era permisă folosirea măștilor de tip  Bauta.

Bauta și Larva sau Volto („fantoma” sau „masca”) se purtau cu o mantie neagră numita Tabaro și o pălărie Tricorn neagră, această costumație fiind purtată și de femei și de bărbați.

Pentru femei, o altă variantă era Moretta – o mască ovală din catifea neagra – a fost creată pentru a fi folosită de către doamne când mergeau în vizită în mănăstiri. Moda Moretta a fost importată din Franța și s-a răspândit rapid în Veneția, deoarece este o masca care pune in evidentă feminitatea, mai ales atunci când este decorată cu voaluri, volănașe și accesorizată cu  pălării asortate. Moretta era o mască mută deoarece se folosea ținând, un năsturel, în interior, la înălțimea gurii. A fost gândită fără bretele, mică, din catifea neagră, formă ovala cu fante largi pentru ochi. Aceasta a avut ca predecesoare ”vizera” folosită ca protecție împotriva soarelui, de către doamnele din Franta secolului al XVI-lea, cand era la mare moda tenul palid. Masca venețiană diferă de cea franțuzească prin faptul ca nu are fanta ptr gura. Masca a fost doar suficient de mare pentru a ascunde identitatea unei femei. Modul de susținere al măștii pe față este prin fixarea cu un boton ținut între dinți de purtătoare, ceea ce făcea imposibilă comunicarea. Astfel sporea misterul doamnei cu o astfel de mască. Rhinocerous de Pietro Longhi descrie această mască în uz în 1751. Acesta a căzut în desuetudine după 1760.

În timpul Carnavalului venețienii își permiteau distractii de orice tip. Atât Bauta cât și Moretta erau folosite pentru a menține anonimatul și pentru a permite orice joc interzis, atât de bărbați cât si de femei. Chiar si preoți și călugărițe foloseau măști pentru a-și ascunde identitatea într-o escapada amoroasa. Mantaua era formată dintro pelerină care era dublată peste umeri, putea fi de pânză sau de mătase în funcție de anotimpuri, de culoare albă sau albastră, stacojie pentru o ocazie festivă, culoare închisă în timpul ierni și albă în timpul verii, uneori decorată cu bijuterii, franjuri sau funde. Mantaua a fost adesea folosită pentru a ascunde arme. De aceea au fost emise mai multe decrete pentru a preveni utilizarea ei în scopuri nu tocmai ortodoxe, chiar periculoase. Cei care au fost prinși în flagrant au avut de-a face cu sancțiuni foarte grele: pentru bărbați pedeapsa era doi ani de închisoare, sau muncă timp de 18 luni în galerele Republicii venețiene, plata de 500 de lire sterline la casieria Consiliului celor Zece. Femeile -de multe ori prostituate ¬care erau găsite mascate, erau biciuite începând de la Piața San Marco, pana la Rialto (o porțiune lungă de drum), sau expulzate timp de patru ani de pe teritoriul Republicii venețiene. Lista decretelor mergea mână în mână cu cea a desfășurarii anuale a Carnavalul. S-au adăugat și alte interdicții: aceea de a purta masca în locurile sfinte, mascarea interzisă fețelor religioase; dansul interzis în public, în afara zilelor de sărbătoare; interzise în cazinouri pentru a nu-i ascunde cei care vroiau ca sub masca anonimatului să se ascundă de creditori. În 1776 a fost adoptată o lege pentru a proteja „onoarea familiei” care forța doamnele să meargă la teatru cu o mască, dar era interzisă fetelor tinere necăsătoriete.

Un alt tip de mască este Gnaga -tinerii din Veneţia obişnuiau să folosească acest tip de mască deoarece acoperea în întregime nasul şi ochii. Masca este construită astfel încat să aibă trăsături feminine puternice, adesea exagerate și ridicole. Era totodată specifică homosexualilor care se costumau în femei.

Alte măști au fost împrumutate din repertoriul Commediei dell’Arte, teatru de comedie derivat din manifestările de stradă pentru masele largi și care va pune bazele teatrului modern. Autoritățile permiteau acest tip de manifestări pentru a dezamorsa tensiunea acumulată de sărăcia şi epidemiile din rândul maselor. Oamenii aveau nevoie, mai mult ca oricând, să fugă de realitatea negativă care-i înconjura, sub mășile care le permiteau evadarea într-o altă viață, de refugierea în lumea teatrului sau a carnavalului. Pentru scurt timp puteau să vadă viaţa ca pe o simplă aparenţă, un vis, și mai ales, să râdă. Personajele consacrate pe scena teatrului aveau mare succes și erau cunoscute de populație, fiind ilustrative pentru anumite tipuri de caractere, asta explică marea popularitate a unor maști devenite emblematice carnavalului venețian pe lângă cele amintite.

Arlecchino este masca cea mai faimoasă a Commediei dell’Arte și a carnavalului. Costumul său din petice colorate, pălăria rotundă, masca neagră cu un cucui roşu în frunte sunt foarte uşor identificabile şi azi.

Arlecchino, ca personaj, a suferit transformări, de la servitorul prost, neghiob, mâncău, pungaş şi ignorat la tinerelul răutăcios, neobrăzat căruia nu-i lipseşte de multe ori o doză de cinism, îndrăgostit sau amant linguşitor, bufon de curte, slugă geloasă, fals prinţ, hamal, servitor, soţ ghinionist, vrăjitor. Cea mai iubită ipostază a sa este aceea de servitor descurcăreţ, care găseşte soluţie şi replică la orice problemă şi încurcătură.

Colombina este companioana arlechinului. Este clevetitoare prin definiţie şi evident mincinoasă, dar întodeauna pentru o cauză bună. Tipul uman întruchipat este acela al femeii inteligente care ştie că trăieşte într-o lume a bărbaţilor, guvernată de legi făcute de şi pentru ei şi că, doar o femeie deşteaptă şi vicleană le poate veni de hac. Masca popularizată de Commedia Dell’arte era albă cu un nas cârn, cu pete roșii stridente în obraji și acopera jumătate de față, aspectul general era ușor vulgar, rochia era din petice viu colorate și în fața nelipsitul șorț alb, semnul de identificare al slujnicei.

Brighella este o altă mască de servitor, mai puţin cunoscută decât Arlecchino, dar rudă bună cu acesta. Verbul „brigare” înseamnă în limba italiană a unelti, a umbla cu intrigi, a manevra pentru a obţine ceva, toate aceste acţiuni descriind foarte exact felul de a fi al personajului: servitorul şmecher şi oportunist, răutăcios şi nemernic, hoţ şi insolent, beţiv şi asasin. Loialitatea sa, fie că era sluga unui nobil respectabil sau a unui călău, era uşor de cumpărat, dar tendinţa sa spre sentimentalisme îl face sfătuitorul de încredere al îndrăgostiţilor.

Masca celebră napolitană cu nas asemeni unui cioc de cocoș, cu un costum alb larg, o pălărie conică foarte mare poate fi admirat în frescele de la Tiepolo, în muzeul secolului al XVIII-lea venețian  de la Rezzonico.

Pulcinella este masca care întrupează varianta napoletană a servitorilor. Pulcinella este şi el neghiob, mâncăcios, hoţ, iscusit în arta de a plăcea celor puternici şi de a se face necesar. Prin definiţie leneş şi credul, această mască fermeca publicul prin schimbările neşteptate ale stării sale de spirit: gata să înjure, să blesteme fără motiv şi în acelaşi timp capabil de iubiri pasionale, încurcă-lume şi generos totodată. Idealul său în viaţă era să nu facă nimic şi totuşi dispus să facă orice pentru a-şi satisface foamea veşnică: să mintă, să fure şi chiar pregătit să primească bătaie. Morala sa este simplă: să trăiască viaţa filozofând şi, dacă este nevoie, să mai şi cânte din când în când.

Masca Doctorul ciumei a fost creată în secolul al XVI-lea, posibil de către un medic francez Charles de Lorme. Nu este o mască tradițională a Carnavalului, dar a fost introdusă după ciuma groaznică care a lovit Veneția, în 1630. Medicii au purtat-o cu haină neagră și mănuși. Era prevăzută cu acel cioc proeminent în scopul de a fi umplut cu medicamente, condimente și esențe pentru a neutraliza mirosul si a tine ciuma infecțioasă departe. A rămas întotdeauna un simbol al morții terifiante.

Masca Pantalone a fost inspirată de un negustor celebru, devenind simbol al burgheziei și eticii comerciantului venețian care avea o mare înclinație pentru mediul de afaceri, preocupare care îl ducea uneori la ruină, alteori îl îmbogățea peste măsura. O carcteristica constantă rămânea veșnica lui dispoziție spre avansuri amoroase. Masca accentuează caracteristicile faciale: un nas coroiat, sprâncene proeminente și o barbă ascuțită.


Tradiția carnavalului a continuat până în 1930, când Mussolini a interzis carnavalul. În 1979, un grup de venețieni au hotărât să reînvie tradiția.

Tematica Carnavalulului începând cu renașterea s-a concentrat pe reuniunea de culturi diferite într-un fel de zonă liberă cum putea fi considerat orașul Veneția.

În 1984 tematica a fost Veneția și străinii, 1985 a văzut Înfrățirea între Paris și Veneția, două dintre cele mai faimoase orase din lume. În 1994 tema a fost aceia a Orientului și a Chinezăriilor(?). În 1998, Carnavalul a fost dedicat lui Giacomo Casanova pentru a comemora bicentenarul morții sale.[3] 2003 a fost dedicat lui Federico Fellini, regizor vizionar și îndrăgostit de Venția, pentru a zecea aniversare de la moartea sa. Titlul Carnavalui 2004 a fost Călătorind cu expressul oriental pe Drumul Mătăsii, cu patru țări participante: Tailanda, China, Japonia, India.


Numitor comun al acestor manifestări care continuă să atragă sunt costumul și masca. Maeștrii italieni le-au conferit un nivel de prezentare foarte ridicat, datorita manierei artistice și modului profesionist de lucru. Măștile erau confecționate din bucată de stofă, de mătase, de dantelă, de carton. Culorile, contururile, volumele, dar si materialele folosite (macrame, strassuri, perle, foiță de aur, fireturi, panglici, dantelă) le recomanda drept unele din cele mai elitiste produse ale artei ”papier mache”[4] sau ”cartapesta.

La răspândirea imaginii carnavalului din secolelel au contribuit şi operele unor pictori care în secolele XVII, XVIII au redat în picturile lor scene de carnaval. Au rămas mărturie până în zilele noastre picturile lui Pierre Bergaigne, Giacomo Franco sau Pietro Longhi. Imaginile create de aceşti pictori au păstrat vie în memoria publicului identitatea măştilor şi a personajelor cărora le dădeau viaţă.

Ideea de a a trai pentru o scurtă vreme sub altă identitate, de a împrumuta un alt caracter, de a experimenta o libertate ieșită de sub canoanele și îngrădirile educației și a societății, indiferent din ce pătura a societății proveneau era extrem de  seducătoare.

”Tema carnavalului nu trebuie totuși să ne creeze iluzii: barierele sociale nu sunt abolite decât pe durata unei nopți, valorile nu sunt inversate decât pe timpul unui spectacol. Odată încheiată serbarea, desosebirile se reconstituie, producătorii și utilizatorii artei populare se regăsesc în atelierele și în căminele lor, la fel de diferite ca și înainte, în societățile stratificate de academii și de palate”.[5]

Ascunzând identitatea, măștile au făcut din seducție o armă incitantă ce a permis infidelitatea și amestecul claselor sociale în vremurile de demult. După 1979, carnavalul și măștile venețiene au devenit un simbol al Cetății Dogilor și o atracție pentru turiștii din întreaga lume. Măștile sunt astăzi un accesoriu emblematic ce amintesc de aerul misterios de pe vremuri, care făcea carnavalul venețian atât de special.


 

Bibliografie: 

  1. Franz Sales Mayer, Ornamentica. O gramatică a formelor decorative, vol.I , Editura Meridiane, 1988, pp. 143-151.
  2. Gilles Bertrand, Histoire du carnival de Venise. XI-XXI siecle , Editura Pygmalion,
  3. Jean Cuisenier, ”Arta populară” în Istoria Artei, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2012, p.870.

Surse web:

  • http://www.carnevale.venezia.it/
  • http://www.venice-carnival-italy.com/

Note

  • [1] Franz Sales Mayer, Ornamentica. O gramatică a formelor decorative, vol.I , Editura Meridiane, 1988, p. 143.
  • [2] Jean Cuisenier, ”Arta populară” în Istoria Artei, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2012, p.870.
  • [3] Perioadă dragă lui Casanova, Carnavalul cu spiritul său cultural licențios și  rafinat, cosmopolit și libertin, tipic secolului al XVIII-lea este, fără îndoială, perioada cea mai buna, an de an, pentru a comemora celebra figura a aventurierului venețian.
  • [4] ”Papier mâché este o pastă plastică obținută din hârtie macerată în apă și clei, din care se pot confecționa mastiel dar si alte obiecte de artă decorativă sau imitații de sculpturi prin presare în matrițe în diferite forme 5 Jean Cuisenier, ”Arta populară” în Istoria Artei, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2012, p.870.
  • [5] Jean Cuisenier, ”Arta populară” în Istoria Artei, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2012, p.870

Lasă un răspuns