Moartea creatorului în filmul ”La Cité des enfants perdus”

Într-o lume care parcă nu cunoaște nici timp, nici spațiu, diegeza, alcătuită din secvențe care curg una după alta ca într-o lume în care parcă nu există coincidențe, pare patronată de o instanță auctorială care asamblează secvențele narative în așa manieră încât narațiunea se completează secundă cu secundă ca și cum totul așa ar trebui să se întâmple.

Ritmicitatea și pulsul personajelor și evenimentelor, sincronicitatea dintre acestea, coincidențele plăcute sau mai puțin plăcute care se țin lanț alcătuiesc o conjunctură favorabilă pentru ca povestea să meargă mai departe către o finalitate mai mult sau mai puțin intuită. Intră în componența ansamblului de trăsături care transpar din filmele în regia lui Jean Pierre Jeunet și Marc Caro. Iar filmul La Cité des enfants perdus nu este o excepție. E un oraș al copiilor pierduți unde unii dintre ei sunt răpiți, unde alții și-au pierdut copilăria și sunt nevoiți să se descurce pe cont propriu sau în care alții, sub aparența maturității, sunt condamnați să trăiască o variantă de copilărie deja trecută de vreme. E un oraș în care privitorul este și el pierdut și în care narațiunea, nefiind plasată într-un timp și spațiu delimitat și familiar lui, contribuie la atmosfera apăsătoare pe care o degajă filmul în toată complexitatea narațiunii sale și a relațiilor interumane. Toate acestea pot propune diferite abordări metodologice: de la psihanaliză, abordări care privesc către problematica reproducerii mecanice tipică societății de consum, la abordări care privesc către problematici de ordin, am putea spune, teologic.

În ciuda evenimentelor care curg parcă ghidate de o forță superioară, acestea trădează o lume în care conceptul de moarte a autorului se îmbracă în hainele unui deus otiosus, care, printr-un gest suicidal, în încercarea de a-și distruge propria creație, în mod ironic, e ucis în singurătate și uitat de ea. Nu doar că este vorba despre un creator uitat de propria creație, ci este vorba de un creator care a uitat de propria lui creație și care a uitat de sine și de statutul său de creator. Și unul, și altul par că intuiesc existența celuilalt: unul prin pescuirea diferitelor obiecte venite din lumea de la suprafață, activitate care devine mod de a-și trăi viața mai departe în submarinul său și care compensează pierderea memoriei, iar celălalt prin căutarea originalului. Ambele părți se caută una pe celalaltă, ambele părți au amintirea unui creator, dar ceva îi ține în loc. Doar rațiunea, reprezentată de Irvin, un creier care plutește într-un acvariu și care are capacitatea de a se manifesta prin medierea tehnologiei, are rolul de a aduce aminte celor două părți de existența creatorului și de reconciliere.

Moartea creatorului este tema principală căreia i se subordonează celelalte. Toate acestea merg mână în mână, de fapt, cu ordinea firească din societate. Dacă privim creatorul drept stâlpul de rezistență al unui sistem axiologic în jurul căruia se constituie întregul mers al societății, așa și tema morții creatorului devine tema centrală în jurul căreia se croiesc celelalte, aceasta fiind de fapt liantul care le încheagă într-o coerență în care diferitele teme se completează și se construiesc una pe cealaltă, susținându-se într-un sistem care nu ar mai funcționa fără pivotul central.

În ciuda plasării secvențelor narative ca într-un joc de puzzle unde totul se întamplă când și unde trebuie să se întample, procesul decăderii în care se află creatorul anulează armonia și trădează frica unei societăți care riscă să intre într-o dezordine care ar putea duce la extincție, contrabalansată de potriviri și completări în cadrul relațiilor interumane (cele doua siameze, echipa formată din One și Miette) și anunțată de personajul mai mult sau mai puțin negativ, numit sugestiv Krank, omul incapabil de a mai visa, imagina și simți, geniul ghidat de rațiune care, în încercarea de a răpi ultima speranța a vieții, visul copiilor, singurii capabili de a mai visa, răpește umanității, de fapt, ultima speranță a salvării. Visul, aici, nu este doar procesul psihic care survine în timpul somnului, a cărui lipsă și furt se manifestă aproape ca o boală nu doar a personajului, ci a unei întregi societăți. Visul este, aici, un echivalent al capacității și libertății de a imagina și de a crea ale unor oameni făcuți după chipul și asemănarea unui creator, care, odată cu plasarea sa într-un colțisor uitat de lume, ia cu sine întregii lumi unica speranță: capacitatea de a crea. Dacă el a uitat că a fost vreodată capabil de creație, și umanitatea a uitat că este capabilă de asta. De aici, filmul este despre conceptul de original și similar care implică pierderea aurei prin multiplicarea în serie, în termenii oferiți de Walter Benjamin, și care ia, aici, înfățișarea fraților clonați cărora li se spune, în parte, că reprezintă originalul.

Filmul nu mai privește doar spre sine, este o prelungire a societății contemporane. Este un film, de fapt, despre boala omului incapabil de a mai crea într-o lume în care este constrâns de tipare. Acestea duc la anihilarea puterii de a imagina și pun societății stigmatul celui ușor de controlat și mințit prin frica de a nu mai fi unic și original și, în același timp, stigmatul celui care, în mod paradoxal, este ușor de controlat prin manipularea fricii de a nu se încadra totuși în tipare. Acest paradox al scenariului oferă unor privitori o anume dificultate de a urmări șirul întâmplărilor: pentru că vorbește despre ceea ce nu putem accepta noi înșine despre noi la un anumit nivel. Este o situație pe care regizorul a modelat-o și dirijat-o sugestiv și căreia i-a dat nuanțele și atmosfera tipică unui coșmar. Conceptele de originalitate și similitudine sunt expresiv sugerate de clonare și de Moșii Crăciun care coboară, unul după altul, din șemineu. Această dezordine survenită prin anularea celui care trebuie să fie unic de apariția celui de-al doilea, celui de-al treilea etc. provoacă groază și haos în rândul copiilor.

Filmul La Cité des enfants perdus, în ansamblu, este despre o lume în care creatorul și originalul au fost anihiliați. Dacă sfârșitul filmului ne dezvăluie finalul unei povești, totuși nu dezvăluie și continuarea mersului firesc al lumii care continuă de la finalul poveștii înainte. De aici le rămâne privitorilor posibilitatea de a descoperi, eventual, în afara ecranelor continuarea acesteia.

 

Lasă un răspuns