National Trust sau despre conservarea patrimoniului în manieră britanică

De ce propun, într-o publicație numită Arta în România, un material despre Marea Britanie? Pentru că patrimoniul britanic era amenințat la sfârșitul secolului XIX în feluri care seamănă uneori cu cele de la noi, dar ideile unor oameni cu bune intenții și multă hotărâre au reușit să schimbe situația.

După referendumul pentru Brexit, am avut o perioadă în care nimic din ceea ce era britanic nu mai avea valoare pentru mine și tot ce avea legatură cu „perfidul Albion” era condamnabil în bloc. Bineînțeles că o asemenea atitudine nu putea să mă țină mult, pentru că încerc întotdeauna să nu arunc și copilul laolaltă cu apa de baie, așa că acum mi se pare util să prezint o instituție absolut remarcabilă în ceea ce privește conservarea patrimoniului. Și o apreciez nu doar pentru ideile generoase în slujba cărora s-a pus, ci și pentru bucuria pe care o oferă tuturor celor care vor să beneficieze de pe urma artei, culturii, naturii.

National Trust este o fundație care are ca obiective protecția Patrimoniului cultural și natural, cuprinzând locuri de interes istoric sau cu frumuseți naturale, după cum se autodefinește[1].

A fost creată în 1895, cu scopul principal de a păstra casele cu valoare istorică dar și unele peisaje deosebite pentru ca oricine să se poată bucura de ele.

Declarația de intenții de pe site spune: “Avem grijă de zonele de coastă, păduri, mlaștini, plaje, pășuni, insule, resturi arheologice, rezervații naturale, sate, case istorice, grădini, mori și pub-uri. Le restaurăm, le protejăm și le ținem deschise pentru toată lumea”[2].

Astăzi, la peste 120 de ani de la înființare, National Trust deține 775 mile de coastă maritimă, peste 248.000 de hectare de pământ, peste 500 de case, castele, monumente antice, grădini cu parcuri și rezervații naturale. Dincolo însă de descrierea seacă sau de datele statistice, sunt câteva lucruri care mi se par fascinante la National Trust. În primul rând, este o inițiativă privată care, de la sfârșitul secolului trecut, și-a asumat răspunderea pe care în alte locuri o are statul: de a conserva moștenirea culturală a trecutului și frumusețile naturale ale unei țări. A fost întemeiată de trei persoane: Octavia Hill (1838–1912), Sir Robert Hunter (1844–1913) și Hardwicke Rawnsley (1851–1920)[3]. Cei trei au acționat din preocuparea față de maniera destructivă de restaurare a vechilor monumente, folosită în secolul al XIX-lea și care a desfigurat, de nu puține ori, clădiri cu valoare istorică și artistică. Un rol important în stabilirea principiilor de funcționare pentru National Trust a fost jucat de colaborarea cu Societatea pentru Protecția Clădirilor Vechi (Society for the Protection of Ancient Buildings -SPAB), întemeiată în 1877 de William Morris, Philip Webb și alți promotori ai mișcării Arts and Crafts.  Întemeietorii au cumpărat în 1896 o casă de secol XIV, Alfriston Clergy House, care se afla în pericol să fie restaurată într-o manieră nepotrivită, conform modei victoriene.

Alfriston Clergy House

Această primă achiziție marchează maniera în care a funcționat National Trust de atunci încolo.  Principiul de bază a fost, la început, cumpărarea, cu bani adunați prin subscripție publică, a unor case sau locuri deosebite, restaurarea și în acest fel salvarea lor de la distrugere sau de la neglijența, la fel de distrugătoare.

În 1899 fundația cumpăra ceea ce avea să devină prima rezervație naturală din proprietatea National Trust, Wicken Fen, iar în 1909 a fost cumpărat primul monument antic, rămășițele structurii neolitice numită White Barrow.

Moara din Wicken Fen
White Barrow

Mai târziu, a apărut ideea donării de către proprietari a unor case ori chiar a unor întregi domenii fundației, practică devenită tot mai frecventă după cel de-al doilea război mondial. Într-o lume care se schimba rapid, în care mari averi se prăbușeau și vechi familii erau pe cale să se stingă, în care servitorii erau greu de găsit, tot mai mulți proprietari de castele sau de case cu valoare istorică au găsit soluția de a-și salva moștenirea de la ruină donând-o către National Trust. În multe cazuri, proprietăți cu valoare culturală și istorică au fost donate fundației în contul taxelor de moștenire, pe care familiile nu puteau sau nu doreau să le achite. A contribuit la promovarea acestei practici și faptul că donatorii își păstrau dreptul de a locui într-o parte a proprietății, de a o folosi în continuare, iar fundația își asuma sarcina de a o conserva, restaura, dacă era cazul, deschizând-o, în același timp, spre vizitare.

Cumpărarea și întreținerea proprietăților s-a făcut, la începuturi, pe baza subscripției publice, prin care se strângeau sumele necesare. Astăzi, National Trust are ca principală sursă de venituri abonamentele, care permit deținătorilor vizitarea gratuită a proprietăților deținute de fundație. La sfârșitul lui 2016, numărul membrilor plătitori de abonamente se ridica la 4,5 milioane și este foarte probabil că în 2017 acest număr a mai crescut. În afara membrilor, există taxe de vizitare pentru o serie de obiective, altele, mai ales pădurile, rezervațiile naturale, zonele de coastă sau plajele, pot fi vizitate gratuit, dar National Trust administrează parcări cu plată, adesea singurele existente în zona respectivă, ceea ce adaugă alte fonduri bugetului fundației. Se adaugă în continuare donațiile, și profiturile obținute de ramura comercială National Trust Enterprises Ltd, care deține magazine de suveniruri și restaurante pe proprietățile trustului.

În cuvinte mai pe înțelesul tuturor, până anul acesta, când doream să vizităm un conac sau niște grădini care țineau de National Trust, mergeam acolo, plăteam parcarea (la prețuri destul de piperate, uneori), plăteam biletele (între 8-15 lire de căciulă, depindea de obiectiv), vizitam ce era de vizitat, uneori beam și câte o cafea și plecam mai departe fericiți.

Kingston Lacy, foto Gabriel Urseanu.

 Anul acesta am făcut un abonament pentru doua persoane (cam 100 de lire pentru un an) și am vizitat tot ce ne-a trăznit prin cap, când și unde ne-a mânat dorul de a vedea locuri frumoase. Am mai revenit pe urmele propriilor pași, am vizitat din nou, sau ne-am bucurat doar să ne plimbăm prin parcul conacului și să admirăm cerbii. N-am mai plătit parcarea, am mai dat banii doar pe cafea și am fost și mai fericiți.

Nymans, foto Gabriel Urseanu.

Dau toate aceste detalii pentru a fi evident de ce un astfel de sistem de abonamente e stimulant pentru vizitatori, oferindu-le o alternativă înfundării constante în Mall-uri sau în ecranul computerului/telefonului mobil. Iar pentru obiectivele vizitate, oferă sursa de venituri necesară protecției lor continue.

Proprietățile deținute pot fi prezentate publicului în primul rând datorită folosirii voluntarilor, peste 60.000, ceea ce reprezintă o manieră, de loc neglijabilă, de a găsi o resursă umană gratuită și implicată. Adică, tot mai pe românește, cam tot personalul care deservește proprietățile, cel puțin ghizii și supraveghetorii, e alcătuit din voluntari. Cel mai adesea sunt pensionari, dar am întâlnit și oameni tineri, probabil studenți. Joburile plătite sunt puține, dar gurile rele spun că atunci când sunt plătite, sunt plătite regește. De aceea, mai apar din când în când scandaluri în presă despre salariile imense pe care le au cei din conducerea National Trust, despre felul în care își angajează rudele și prietenii… Nu știu care e adevărul, poate că așa e, dar știm cu toții că nu există pădure fără uscături.

Desigur, funcționarea National Trust a presupus o bună colaborare cu statul care a facilitat marele aflux de proprietăți donate prin anii 50 prin acceptarea ca acestea să fie donate în schimbul scutirii de taxe de moștenire. De asemenea, activitatea fundației a fost în permanență reglementată si facilitată de sistemul legislativ britanic.

Se observă deci că este vorba de o structură cu o funcționare complexă, bazată pe inițiativa privată, dar acționând în colaborare și sub protecția statului. Rezultatul este salvarea și punerea în valoare a unor componente variate ale patrimoniului cultural și natural, cu valoare identitară clară.

Avebury, foto Gabriel Urseanu.

Dincolo de vorbele mari, un lucru mi se pare evident. Acum, că am putut să văd la ce scară operează National Trust și ce reușește să facă, îmi dau seama că pentru patrimoniul românesc o astfel de instituție ar putea reprezenta singura soluție a salvării de la ruină și distrugere a tuturor minunățiilor care sunt atacate zi de zi, de trecerea timpului, de nepăsarea și de răutatea umană. Poate că și în cazul românesc implicarea inițiativei private și responsabilizarea societății ar putea rezolva multe. Nu am prea multă încredere că un astfel sistem ar putea funcționa la noi, dar nu se știe niciodată și prefer să îmi păstrez un optimism ponderat în privința conservării patrimoniului românesc.

 


Note

 

Lasă un răspuns